Poezie
Călătoria
tdy
1 min lectură·
Mediu
Mă urc în trenul fără pasageri,
Și sper să mă ducă la răsărit.
Căci azi este mult mai rău ca ieri,
Nu am nici zâmbet, că a murit.
Trec prin stații ce nu mai există,
Dar îmi amintesc exact cum au fost.
De ce viața uneori e tristă,
Culcând toate privirile, în jos? 10
Astfel mă plimb parcă în ritm de ceas,
Devenind clepsidra, celor vii.
Parcă zbor, dar trăiesc totuși la pas,
Învătând ce-nseamnă, a muri.
Nimic nu rămâne în urmă,
Doar fumul ce devine ceață.
Lumina se desprinde de lună,
Resuscitând, ultima speranță.
Îmi rămân ochii, stele pe cer,
Strigând răsăritul, în univers.
Căci fără el diminețile pier,
Iar eu de o clipă voi fi șters.
00949
0