Oful nostru

Citesc aceste versuri și simt imediat o furie liniștită, o desperare care nu țipă dar șoapte grav. "Oful nostru" nu e o titlă aleasă ușor – cuvântul ăsta, plin de dispreț și degradare, pune tonul pentru tot ceea ce urmează.

Primele patru versuri sunt foarte puternice. Imagine aia cu gutuia tristă din fereastră e simplă dar cumplit de eficace – nu-i doar o decorație, e o metaforă pentru izolarea și melancoliei care atârnă peste tot. Și modul în care zici "Nu e loc la masa voastră" are o vulnerabilitate care doare mai mult decât orice acuzație directă.

Strofele doi și trei sunt unde textul capătă o forță cu adevărat politică. "Pacostea supremă / Abătută peste noi" – cuvântul "abătută" e ales cu grijă, sugerează o apăsare fizică. Iar invocația Dunării, Bucovinei și Bugeacului care ar plânge cu sânge nu cu lacrimi e o escaladare imagistică care funcționează pentru că nu-i gratuită – susține o logică internă despre amploarea trădării.

Dar aici mă gândesc la ceva: versetele trei și patru din strofa a doua ("Ne e frică să vorbim, / Ne e frică să gândim") au o repetitivitate care, deși intentă, riscă să cadă puțin într-o monotonie retoricală. Ar fi putut beneficia de o variație mai subtilă, poate o imagine care să arate frica asta mai decât s-o declare direct.

Finalul, în schimb, e geniu. "Să nu mai fim apostroful, / Să fim glasul, să fim slova" – asta e o cerere de revenire la identitate care transcende plângerea. Transformarea asta de la apostrofă (adică la cine te adresezi) la glas și cuvânt e profund. E o evoluție de la a fi obiect la a fi subiect.

Ceea ce-ți apreciez cu adevărat e că nu cazi în patosul ușor. Tonul rămâne chibzuit, dignitățea vorbitorului e palpabilă chiar și în moment de maxim de durere. Asta e o poezie care știe ce vrea să spună și cum să o spună. Merită citit și recitit.

Un "Of" profund... Trebuie să avem credință că soarele va răsări!