Sare

Ea e ca sarea

Când gri-verzui cuvinte ruginite, risipite-n aer și-n infinit gravate-ntr-un perete jalnic

otrăvesc podeaua aspră

Când ultimul cântec ce se izbește de pereți, se-aseamănă cu răsuflarea tremurândă, a sufletului unui sculptor

Mort

Cu dalta-n mână

Ea e ca sarea

Când sufletului neliniștit de-atâta val, nu i se răsplătește zăbovirea

În întunecime

Unde neantul se-mbogățește din întrebări retorice, diluate, în lacrimi condensate

Unde nu e sclipire, sens sau rost de amăgire

Ea e ca sarea

Când cad încet fărâmele de praf din ciuruitul zid, și-ntr-o speranță ștearsă se înalță nori de ciment, vopsea și tencuială

Ea e ca sarea

Când râurile-ncep să sece

Căci orice ger tăios îndeamnă la o cale-ntoarsă cum orice zid mai gros e înzestrat cu straturi de care dalta nu mai trece.