Cădeti odată frunze la pământ,
Să v'ardă arșița crudul veșmânt,
Iar toamna cu brațele' i reci
Să adune ale noastre ratăcite poteci!
Vântura' s'ar florile in iureșuri toate,
Mările
M'am trezit in umoarea apoasă
A unui ochi și... nu stiu,
E pentru a te cunoaște,
Sau a mă vedea străveziu?
Sunt un grâu cu semințe plesnite
De arșița sinelui tău,
Mă cheamă amurguri
Te surp în răvășite tranșee de cifre,
Să'ți gust puterea și nectarul.
Gloanțe buimace ne sfârtecă
Inimile'așezate ca'ntr'o Matrioșkă
Pentru ca urmele lor indigo să
Fărâme de deșert
Se’mbulzesc ca niște salbe,
La gâtul amuțit de strigăt
Și de neâmbrațișare.
Poeți ce nu- și citesc nicicând
Unul altuia suspinele…
Foste culcușuri ale inimii
Acum răvășite ,
Atingeri sonore de nuferi dansând,
În vârfuri de degete se-ncing ca-intr-o joacă
De clinchet,de dor insetând,
Le cobori rând pe rând, in lumini, ca să tacă.
Nori in inele roiesc cu freamăt de
Ne-am strâns la piepturi desfrunzite
Însingurările, asfințind
Peste mări de corali desperecheați,
Împiedicate în valuri de umbre răzlețe
Ce nu mai aminteau de nimic știut,
De nimic…
Vămi
Rugăciune pentru nenăscuți
Lasă-mi Doamne pruncu-n mine
Să colinde pentru Tine.
Lasă-l Doamne să se nască
Și grai Viu să glăsuiască.
Lasă-I Doamne stelele
Să-I lumine nopțile.
Lasă-I Doamne
Când dorurile ard
Și se\'ncunună ,
În chipuri de smarald
Sub clar de lună...
Când nici umbra nu vrea
Să-mi urmeze tăcută ,
Ci doar ploaia cea grea
Ma cucernic salută...
Când cuvintele
Ploaia aceasta
Imi dactilografiază gândurile
în rafale...
cu nepăsare.
Le prăvale
In țărâna din mine
Aridă...cuprinsă...fără urcușuri,
Fără vlăstare.
“Pământul fără de apă Þie”!
Þie se
Se subție zarea…
Nestatornic dor...
Stupi de maci mi-e Calea
Printre stânci de zbor.
Se’nalță fuioare
De Lumină pline,
Insă veșted ceru-mi
Cade-ntre ruine.
Caut să mă
M-am așezat să scriu, într-o ultimă încercare de resuscitare a ce mi-a mai rămas.
M-am făcut om mare. Am uitat ades de mine și de Dumnezeu. El m-a iertat, eu nu.
N-am evouluat deloc.
Mi-e lujerul minții
menghină de cuvinte
cu alură de crini vineții
opriți în cădere la poalele inimii.
Occipitalul- insectar cu memorii,
fluturi cu un ac în mijlocul zborului
Cum e Dinescule?
Moartea ta e pe ducă?
Or citește încă-n stradă ziarul naucă,
Ca în vremea odioaselor zile?
Pe atunci mulții tăceau,
Cu biciul limbii făcut ghem,
Încropit la un semn,
În
aripi legate
țesute-n mâl
nemaizvâcnind de-o vreme
sub greutatea înăbușitoare, murdară
îmi sunt azi clipele,
jumătăți de grapfruit
de neântregit de acum mereu
câțiva bulgărași de zahăr se
Stau așa... între un tic și un tac...
Între o urmă și o talpă plecând...
Ieri!...cât dor de tine Ieri!
Duminică Ana, sau Ana Duminică?
E numele prietenei mele, sau doar esența
Cai de granit
scurmă-n ugerul gândului
mocnit.
Iarba cu vârf de mărgăritare
gâdilă mugetul visului
blatist in Carul Mare.
Coperți de cărți cu file albe
găzduiesc șoaptele
ca niște
Sunt un dactilograf al unui Dumnezeu
de cuvinte ce-mi stau prăfuite
in ridurile de pe frunte.
Îmi strig astfel abrupta neputință
de a le vedea
în veci,
Amin!
îmi intră frunzele în casă
pe ferestre deschise – încă a vară,
pe ochi,
printre degete…
ca o furie…
ca o umbră a tututror gândurilor
nerostite
plecate deja în bejenie…
încerc să astup
lovești în poartă
cu nuci și păsări amețite de venirea ta…
de ce trebuie să-nceapă toamna
mereu pe strada mea?
nu am mai scris demult
despre tine deșirato, încă nedesfrunzito!
sunt destul
a te descotorosi de o haină veche,
poate părea, la o primă vedere,
un lucru nebănuit de
mult aducător de viață,
un fel de cais înflorit în mijlocul iernii,
o inspirație adâncă, disperată,
Cina in doi
suflete!
pe unde mi te-ai pribegit?
te caută ăștia cu lanterne,
auzind că ceva geme.
pesemne…ai cam ostenit.
…ostenit să fii vioară arcușurilor
Ceață toarsă
din aripi de Ingeri,
iscusiți intr-ale Căderii…
Cască…
Un Cuvânt
prăvălit in șaua mea turcească
să mi-o călărească,
Dă-mi!
Să mă urc la Tine…?
Să cobori la
TI