Talabă Nela

Dorul meu se dizolvã în cerneala privirii tale. Nici nu bãnuieşti cã în vene nu mai e sângele tãu, ci eu cu inepuizabilul meu dor! Şi, oricât mã topesc, rãmâne mereu din aripile mele o panã

Drumul îngerilor trecea prin palma ta! Demult, (eram copil!) în palma catifelatã, drumul îngeresc era atât de clar, atât de dulce-aromitor! Câte popasuri n-am fãcut în palma ta cu îngeri

Unde se duc frunzele care cad, mamã? Le cuprinde dorul de casã şi pleacã? Dar unde e casa frunzelor? În care cer? Dacã şi mie mi se va face dor de casã, sã nu te înnorezi vreodatã, mamă!

Pe harta dezmãrginitã a lumii, Prea mulţi pixeli morţi! Sã fie oare prefigurarea sterilitãţii ce vine? Nu cãuta la mine cu un aer de condescendenţã! Sã ştii cã încã mai exist, Dar nu prin mine

Aş vrea, tristeţe, sã te-arunc departe, Sã zbori ca o sãgeatã-n zãri, Sã te îneci în mãrile uitãrii, Sã fii epavã şi sã mori! De ce tot dai târcoale-adulmecând Cu rãsuflarea ta de

Zori de ziuã, zori de dor, Ale soarelui Vestale Trupu-şi scaldã-ncetişor În parfumul de bujor Şi se-mbracã în petale. Zorile ridicã-n cer A nopţii neagrã cortinã, Stelele adorm şi

Mi-am uitat o moarte În umbra unui cuvânt vineţiu al tãu. Nu, nu e nevoie sã mi-o înapoiezi! Poţi s-o eliberezi! Nu-mi place culoarea... Mi-am gãsit o viaţã în lumina verde A ochilor tãi! Nu e nevoie

Sãrutul tãu cambrat pe trup îmi vine ca un rãsãrit, pe care am sã-l port neîncetat. Voi fi mereu copacul ce creşte din ruine, aureolat de-al tãu sãrut stelar şi desprimãvãrat.

Tãcerile atârnã pe umerii noştri. Toate în jur îşi schimbã starea de agregare: Aerul devine fluid, apoi din ce în ce mai compact. Drumurile se evaporã şi o iau în sus, spre nori. Cuvintele

Viscolul a scuturat iarna ca pe un nuc bătrân și-a risipit-o printre semințele gândurilor mele. Odată cu ea, căzut-au și visele unor păsări uitate pe ramuri, răzlețe și flămânde. Acum privesc pe

Un înger teribil a trecut pe neaşteptate şi mi-a tulburat, cu vârful aripilor, noaptea polarã. Toate aurorele plutesc, letargice, în mâlul readus la suprafaţã. Cine eşti, tu, furule ce-mi

Am rãmas captivã în albastrul tãu tãios şi m-am rãtãcit, oh, m-am rãtãcit in gerurile din sufletul tãu! Insulele de nori ce capitoneazã pereţii inimii tale deseneazã arabescuri bizare, umbre

„Îţi aminteşti? Eu veneam dintr-o primãvarã, tu veneai din altã primãvarã. Eu veneam dinspre o fereastrã, tu veneai dinspre o luminã tânãrã, crudã ca un mugur de plop. Deschisesem fereastra, iar

Timpul, oh, timpul a făcut implozie ca o păstaie și toate secundele tale s-au făcut ghem, strâns, din ce în ce mai strîns, până când tot sângele lor s-a scurs în țărână. De atunci, tot stau

Plâng pãsãrile lumii. Nu mai au loc pe Pãmânt! În locul lor, pe garduri, printre crengi, pe sârmele de telegraf, în orice colţ al lumii, stau gânduri, gânduri, pâlcuri de gânduri sau gânduri

Am parafrazat luna, şi-n mijlocul deşerticelor mele cuvinte un ochi de apã a crescut pentru toate pãsãrile însetate. Am parafrazat vântul şi-o rugãciune s-a înãlţat pentru toate aripile încã

Îmi umblai prin suflet cu tropãituri şi credeam cã sunt gândurile mele, mari jivine bolnave. Le renegam adesea, le exilam cu furie, crezând cã-mi întineazã falsul renume. Îmi urlai în sânge cu

Dorul meu se dizolvã în cerneala privirii tale. Nici nu bãnuieşti cã în vene nu mai e sângele tãu, ci eu cu dorul meu, inepuizabilul meu dor! Şi, oricât mã topesc, rãmâne mereu din aripile mele o

Când pleoapa roşiaticã a dimineţii se-ntredeschide şi-ncet, încet, îşi dezgoleşte pupila arzãtoare, în mine se-nnopteazã. Se-aprinde un noian de stele, dar cad şi cad în hãuri, lãsându-mi

Obişnuiam, nu ştiu de când, sã strig, Cu aprig dor, cu-adâncã patimã, cu frig, Fãrã de ţintã, cu-ncordare, fãrã glas, În fiecare dimineaţã, în fiecare ceas. Un ultrasunet, o enormã

Pe oasele mele rãzvrãtite de-atâta cenuşiu, creşte o pãdure ca o cetate. Teamã nu-mi mai e nici de împãtimire, nici de necunoscut, nici de ochi hulpavi ce mã pândesc din umbrã, nici de scrumul

Pe efemere trepte de nori te-nalţi tu, lunã, În scoica gândului sã-ţi dormi eternitatea, În timp ce, în hamac de stele, leneş sunã Din trâmbiţa de-aramã Miazãnoaptea. O pulbere albastrã de vise

Nu arunca cu liniştea mea de pãmânt! Nuuu! E mãnuşa de catifea diafanã cu care mângâi uşor faţa încreţitã a timpului. Mã înduioşeazã resemnarea lui. Mi se pare uneori Cã a intrat în

Cu ce mai pot sã umplu golul Dintre secunda mea şi secunda ta? Dintre tãcerea mea şi tãcerea ta? Am decupat din inima mea Cuvinte, nenumãrate, Le-am presãrat cu pulbere de stele, Dar toate s-au