Talabă Nela

Deasupra cer, în mine cer, iar între noi stai, tu, naturã, taumaturgicul şi veşnicul liant. Eşti scara pe care urc ades în vis, în cuvânt, în eter, odatã cu seva ta translucidã, şi scara pe

O uşã s-a închis azi între ploaie şi noi. Timpul deshidratat presarã secunde de praf. Pe strãzi trec tãceri grele, singurãtãţi înoatã pânã la brâu în troiene de praf. Vânturi fierbinţi

Încerc să empatizez cu frica ta de întuneric, dar mă sufoc în spaţiul țipător al iubirii tale. Pereţii tãi contureazã arabescuri ciudate, forme ce trec dintr-una într-alta, culori ce-şi dau

Zborul din vis e întoarsã, linã cãdere, din orizontul eului preaplin de sine însuşi, în aerul stelar, eteric, rarefiat, ce mã absoarbe prin toţi porii. Zborul din vis e o asimetrie şi o

Cavernele din tine strigã neîncetat, cu guri ştirbe, hipertrofiate, din care percuteazã stoluri bezmetice de lilieci. Emani miasme care-ţi aburesc sulfuros pielea solzoasã. Prea multã cenuşã

Privirile-mi topite curg fierbinţi şi se preling prin firele de iarbã, se-amestecã în verzile efluvii ale primãverii. Auzu-mi se dilatã pânã dincolo de zare şi se contractã pânã dincoace de

Norii îşi târâie burţile pe vârfurile înalte, ascuţite ale munţilor şi toatã zarea dinspre apus se înroşeşte de jertfa lor. Cu fulgere nervoase aruncã norii pe pãmânt şi nimeresc în morile de

E bine să fii liber, să stai cu cine vrei la masă, să nu te-ncurci în suflet ca-ntr-o plasă, să îți îmbraci trupul și conștiința așa cum moda o cere: azi clasic, curat, mâine ieșit din

Mizerii ies la suprafaţã, fete cu ghiocei sunt date de pãmânt, dar oamenii nu se simt în ape tulburi, ci, foarte siguri şi stãpâni pe sine, foarte siguri pe viteza impusã, aşteaptã circul,

Am frânt copilãria ca pe o pâine de jertfã, şi-am împãrţit-o pretutindeni. Am semãnat-o în mersul stelelor, pe drumul ce duce spre casa albã a bunicii, în nucul bãtrân cu leagãnul

În grãdina cu metafore merele cad putrede de pe ramuri, unul câte unul, în iarbã... Fierbe totul ca-ntr- o distilerie, mişunã de viermi puhavi şi lacomi care, inconştienţi, cu minţile

Deseori îmi puneam sufletul la înaintare. Îl puneam sã pãşeascã desculţ printre voi, cu un cântec pe buze, proaspãt ca briza dimineţii, în timp ce eu, cochilie goalã, rãmâneam în

Încãrunţeşte lumina! Azi i-am zãrit în pãr Un fir alb Ascuns în pieptãnãturã. Nu ţine cont de ani, Vrea ea sã fie cochetã, Dar umblã cu capul în nori Şi nu ia seama pe unde calcã. Abia am

Tiparele constrâng. Nimeni nu mai vrea să fie același, nimeni nu mai suportă să se lovească de aceleași țărmuri. Oare cum poate suporta marea să se zbată la nesfârșit în același tipare? Din senin

Din palmele tale calde, Iubire, am înţeles cã nu numai eu îl caut pe Dumnezeu. Şi el mã cautã pe mine. Ne cãutãm fãrã oprire, dar niciodatã nu ne-am întâlnit. Atâta strãlucire şi slavã e în

Eşti frunza sub care sufletul meu tremurând şi-a gãsit adãpost. Tu mã ţii vie sub valul avid de ploaie ce curge şi curge şi curge. Sãrmanul timp, cu-aripile pleoştite, murate de atâta

Contururile de seve reci, esmeraldine, mi le-am lãsat departe, înainte de a pãşi pe ţãrmul cu nisip fierbinte, nãpãdit de alge. Cuvântul mi l-am prefãcut în grave linişti, contorsionate pânã

Mai lasã-mã sã zãbovesc în gândurile ploii! Nu mã rãpi acum din timpul acesta curbat domol, lichid, pe inima mea! În gândurile ploii sunt ca în Ţara de Nicãieri: copacii sunt

Lumea ta curge pe lângã mine ca un fluviu rece. Eu nu sunt afluentul tãu, nu am atâta putere. Am încercat de multe ori sã mã îndrept spre tine, dar ţi-ai schimbat de fiecare datã direcţia, ca

Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi strãzi pe care el nu le vede niciodatã. Aglomeraţie, vacarm, (viaţã, viaţã, viaţã!) dar el nu întâmpinã probleme: şi-a înzestrat urechile cu o pereche de

Lumina mã doare ca o ranã, cuvintele curg asemenea unor rãni amare. Încep sã cred cã în rãni îl pot gãsi pe Dumnezeu şi, aşezatã pe covorul ţesut de razele de lună, ca un copil orfan, le

Tãcerea mea e un stâlp care-a prins rãdãcini în cer. Privirea ta albastrã s-a-ncolãcit pe el ca şarpele şi tot se-nalţã, se-nalţã, crezând cã poate ajunge în lumina din raiul de mult

Buretele veşnic însetat al întunericului absoarbe sinapsele lumii... Nu rãmân decât paranteze goale sau puncte de suspensie solitare atârnate pe crengi uscate. În zadar se zbate vântul şi