Cotidianul halucinant

COTIDIANUL HALUCINANT Ca și melancolia din timpul romanticilor, absurdul a devenit în lumea gândirii și artelor occidentale o temă dominantă. Eseistica speculează cu privire la absurd, teatrul absurdului a invadat scenele cu piesele sale, iar părerile despre un univers absurd, despre un sentiment al absurdului, despre omul absurd este foarte la modă. Însă noi înțelegem și folosim adevăratul sens al acestui cuvânt? Robert Pinget spunea că „oamenii înclină să cheme absurd tot ceea ce nu înțeleg” și este foarte adevărat. Scriitorul care, altădată, se vedea pe sine în mijlocul unei lumi familiare, explorate, măsurate, alcătuind o ordine, se descoperă acum pe sine într-o lume străină, lipsită de principii ordonate, de semnificații prestabilite. Însă cei mai mulți artiști au un fel de vârstă specifică, o vârstă spirituală pe care par să o atingă de la începutul carierei lor și pe care n-o părăsesc niciodată. Creația artistică nu este doar un ritual al frumosului, ci un act care transcede artisticul. Prin scrisul său artistul trebuie să mărturisească bucuria de a trăi. A scrie, înseamnă a încerca să depașești starea de absurd, înseamnă a da sens unei lumi ce pare sa fie lipsită de sens. Dar oare ce a provocat absurdul, existența lui? Oare nu constatarea amară a unei absurdități a lumii care i-a dus pe unii scriitori și gânditori la momente de criză? Însă această criză nu afectează această lume în sine, ci existența umană în lume. Omul crizei este omul înstrăinat, neautentic,, al unei societăți ea însăși în criză. De aceea, pur și simplu putem considera absurd faptul ca „nu știm ce se întâmplă cu noi, și tocmai aceasta se întamplă cu noi, că nu știm ce se întâmplă cu noi”. Astfel, absurdul începe să fie socotit drept caracteristica acestei lumi care- folosind cuvântul lui Hamlet- „și-a ieșit din țâțâni”. Eugen Ionescu, vorbind despre absurd, recunoaște că acesta rezidă dintr-o lipsă de sens a existenței umane, în devalorizarea tuturor idealurilor, deseori observabilă în lumea contemporană. Tot Eugen Ionescu zicea: „S-a spus că sunt un scriitor al absurdului; există asemenea cuvinte care aleargă prin praful străzii. Absurdul e un cuvânt la modă și care, într-o zi nu va mai fi. În orice caz, el e încă de pe acum destul de vag, încât să nu spună nimic și, în același timp, să definească totul cu multă ușurință”. Și totuși, care este vocația absurdului? Într-adevăr absurdul nu e doar o experiență suferită, un vis, oare? Da, există un anumit raport între absurd și vis. În vis, relațiile logice raționale, care leagă în starea de veghe idei, lucruri și comunicare verbală, se dizolvă. O „logică onirică”, nicidecum rațională, îi ia locul. Pe un plan psihic absurdiatatea nu mai e prezentă decât în vis. Imaginile onirice reprezintă realități incoerente. Ori absurdul e o asemenea incoerență. Însă pentru a trăi din plin absurd, el trebuie căutat printr-un efort de voință, în mod deliberat. De exemplu, lupta absurdă, descrisă într-un fragment din Caiete în-octavo de Frany Kafka: „Cele două mâini ale mele au început o luptă... M-au salutat și m-au numit arbitru”. Absurditatea acestei lupte rezidă în faptul că ceea ce e „străin” e în realitate tot al „său”, după cum ceea ce e al „său” pare de fapt „străin”. Astfel absurdul s-a născut din lipsa de sens a existenței, din golul sufletesc, din imposibilitatea comunicării sau claustrare, din tot ceea ce contravine regulilor logicii, cuprinzând elemente necompatibile între ele, idei absurde. Însă el poate fi depășit prin comunicarea între conștiință și obiectele conștiinței, între om și lume.