Poezie
Părinte, zână
2 min lectură·
Mediu
M-ai lăsat dormind
Pe o frunză înfometată
Și pusă la presat în caietul
Vechi și cu pagini unse cu amintire
Alcătuită din sfoara
De mătase a timpului,
O șoaptă de lumină;
Vrei să vii acum din lumea senină?
Ai adormit… Nu adormi! Nu!
Rămâi lângă mine!
Nu vreau nici un înger al nădejdii
Nu vreau să moară!
Aștept sub piatra ochiului
Lumina albă plină de meninge
Un zbor vopsit cu urme de păianjen
Mi-aduci în loc de ideal
O pată de culoare fără dinți
Ghemuită la mine-n cameră
Să cerșească dansul și zâmbetul
Care ți-l dedic în fiecare seară.
Să nu vadă nimeni rana
O s-o cos cu un sâsâit
Încins de flăcările mute
Ascuțite de buza mea
De nou-născut.
O, dar mint prea mult!
Pasărea, săraca, a murit
Îngrămădită de cerurile de ieri.
Tu rămâi acolo, dansând
În loc de suflet te-nvelești cu soare,
Cuvintele tale sunt norii
Care-mi par doar figurine de ceară;
Am văzut o dată o lacrimă
A devenit două cercuri
Apoi unul singur
Un ochi care a plâns
Și a trebuit să mă adăpostesc
Sub frunzele uscate și putrede.
Ascunde cuvintele în alunița
Talpei de la piciorul stâng
Pusă de tine în liniștea nopții
Să-mi sângereze sunetul
Când mă vei striga.
003088
0