Poezie
poem cu liliac alb
1 min lectură·
Mediu
Dumnezeu a deschis larg fereastra
și a pus atâta soare-n geamul meu
a presimțit că
dimineața încă mi-e frig
de când n-am mai văzut
atâta cer deschis
știam de-o vreme doar singurătatea
ca pe ceva ce mă răstignea
și întunericul în care urlau lupi
când eu nu aparțineam nimănui
și nu m-aș fi întors acasă
pentru că nu mai sunt așa cum
ai mei m-au crescut
învăț drama porților închise
învăț mersul pe sârmă
acolo unde poți avea totul
sau nimic
acolo unde trebuie să-i fii prieten morții
și vieții curvă
și ce greu mă întorc acasă
când mama se închină întâi pentru mine
și-apoi pentru ea
iar Dumnezeu deschide larg ferestra
și mă mângâie
ca pe un liliac alb
de parcă nici nu-i pasă
că nu merit
025337
0
ai început și ai terminat fain aici, ai conturat două realități, una dorită, dar depărtată, alta care așterne pe cearșaf singurătate și întuneric.
dumnezeu a deschis fereastra
a pus soare în geamul meu
(dimineața mi-e frig)
de când n-am mai văzut
atâta cer deschis
știam de-o vreme doar singurătatea
ca pe ceva ce mă răstignea
întunericul în care urlau lupi
și eu/ eu a nimănui
și nu m-aș fi întors acasă
pentru că nu mai sunt
învăț drama porților închise
învăț mersul pe sârmă
moartea e prietena mea
pentru viață sunt curva
și ce greu mă întorc acasă
când mama se închină întâi
pentru mine
iar Dumnezeu deschide ferestra
mă mângâie
ca pe un liliac alb
de parcă nici nu-ar conta
că nu merit
numai bine,
alex