Tăcerea

Scena 1. Ziuă. Tăcere. Bătrânul, Tânărul, Copilul T: Tăcere...sfântă suferinț-a minții! Tăcere-n gând, tăcere în pleoape... Tăcere...iar tăcere...(cu un oftat): tac și sfinții Acolo (arată spre boltă). Nimic nu e aproape De zidurile-aceste negre fiere Și-mi simt auzul gata să se crape. C: Eu parcă simt o mângâiere Gândind că noaptea va veni curând. B: (râzând amar) Atunci va fi mai aprigă tăcere Și va pieri și-acest din urmă gând. * Scena 2. Noapte. Bătrînul, Tînărul, Copilul T: Și iată noaptea!... asurzirea firii. C: Și iată noaptea! (bîlbîindu-se): iată ... (gasind): liniștirea B: Și iată noaptea, nunta-n care mirii Trudiți de vin, șezînd alăturea Purtînd coroana sfîntă a iubirii În patimă din iaduri vor cadea. se întoarce către cei doi: Dar eu...dar tu, sau tu...ce așteptare S-avem din coborîrea tristei nopți...?! Sădit-am sîmburi tainici de mirare... Dar e tăcere pîn\' ce fi-vor copți. T: (cu reproș vag) Bătrîne...nu lăsa tristeții Ce nu-i al ei. Copil să fii nu-i bine De-ti crește-n vene floarea bătrîneții. Mai bine lasă unuia ca mine Nechibzuința unui gînd imens Ce-n neizbîndă are sorți depline. Căci dacă vrem ca fapta să capete un sens Gîndirea de acuma - putința-i e s-o curme. Prin fumul vanității, îmbătător și dens Gîndirea noastră toată nu o să lase urme. * Scena 3. Noapte. Copilul singur Ce-mi place noaptea...! Are-așa...lumină... Lor nu le place...! Dar îmi place mie Cum de cerneala cea de sus se-anină Cuvintele-ntr-a nopții poezie. Iar cînd zidire-aceasta se termină În pieptul meu, atunci nu simt nimica. Lor nu le place...! Singuri sunt de vină Că și-au luat tovarăș de credință frica. Ce-mi place noaptea...! Are-așa...nimica.