Poezie
moşneag de Crăciun
1 min lectură·
Mediu
apa cântă în ploi, glăsuind piatra
piatra mai cunoaşte grai şi prin rostogolire
apa căzută şi piatra în loc, limbajul tăcerii
animalizându-mă, fug în ineriorul pietrei de ploaia cu oameni
singurătatea e o piatră locuibilă
apa aşteaptă încărunţirea-n zăpezi
mană în pustia de verde
nici roşul n-a mai rămas în pustie
aştept să duc albul la gură mâncându-l slăvind pe Dumnezeu
amfibian, respir prin piele frigul
neîndeajuns de fierbinte să fiarbă zăpada în apă
obrazul mi se ruşinează de lacrimă
ea nu înzăpezeşte niciodată
în odaie e un munte şi un sisif
pistra singurătăţii glăsuieşte prin rostogolirea cuvintelor de zadar
pe singurul alb sincer pe care îl cunosc
cuvintele mele sunt zădărnicia unei ierni fără zăpadă,
apă de ploaie,
rost cu sămânţă de haos a tristului,
plumb topit băut de nefiinţă
întru deschiderea mormântului spre cunoaştere temporară
apa cântă în ploi băute de plângerea unui prunc de demon
de-atâta ploaie ni se usucă rugăciunile până la fărâmiţare
Doamne, dă-ne în pas înnoroierea-n zăpezi
să albim sub talpă
ca în părul unui moşneag de Crăciun
00763
0