Poezie
zădărnicie
2 min lectură·
Mediu
e vară, soarele ne strivește pielea ca un demon binele,
ca o prăjitură albă ce se-negrește-n cuptor ne e pielea,
ca o hârtie pătată de stihul cu nimicuri fierbinți ale apogeului unui poet ratat
degeaba-ți ziceam să-ți învelești pielea în umbre,
stăteai la soare să-ți prăjești sângele, mult frig de frică ți-a înghețat venele,
ba covid, ba asteroidul ăla care și-a pus în cap să violeze Terra
ce mai, la soare te poți uita dar la frică ba
vara asta îmi trag aer condiționat, pielea mi-e prea bătrână să mai încapă în ea
prăjitura fierbinte cu Mere, să fac sex cu limba pe transpirația ta
și soarele să toarne la loc mustul acela sărat,
vreau să-mi fie frică, atât frică încât să-mi glaciez gândurile,
frica păzește de caniculă mintea
la mansarda trupului înflăcărat
e atât de vară încât am uitat de zăpada de așternut poezie,
cel puțin eu, nu știu la alții cum e în pielea ferită de soare spre-a scrie,
arunc un ochi în ograda stihului tău, mă îngrozesc de frumusețe
și mi-e ciudă că n-am pereche-n zadar
privesc hârtia în urmă și mă amuz de necaz
!!! măi, dumnezeule propriu, când te vei face pasăre???
nu-mi răspunde, e șucărit pe viață, visează morminte
cântecul îl lasă în seama Domnului Sfânt,
dumnezeul meu propriu e o așchie putrezită din pădurea divinității
sărită departe de copacul luminii
asediat de vară îmi injectez cuvinte lumeși în secunda peniței,
de altfel tot o clipă-i și viața, deschizi ochii și-apoi îi închizi
001088
0