Poezie
cocoșul
2 min lectură·
Mediu
eram copil
mama chemase un vecin
să taie cocoșul cel înfoiat monarh al curții
toate găinile plîngeau
cocoșii mai mici parcă nici lor
nu le-ar fi părut bine
n-au alergat după el să-l prindă
știa ce-l așteaptă
și stătea sprijinit în pinteni ca regele în sceptru
mazilirea nu o privea ca pe ceva rău
domnise mult
mîncase grăunțe de culoarea aurului și
avusese multe găini
dedesubtul bărbăției sale
își privea moartea în ochi
ca pe ultima rămășiță din lumea aceasta
eram copil și plîngeam
mă jucasem cu el
dar mama era de neînduplecat
oala cu apă se încinsese pe foc
bolborosea ca un om beat
cuțitul străluci în lumina subțire a zilei
parcă și norii se întristaseră
adunîndu-se la priveghi
după ce treaba se făptui începu
o ploaie liniștită
plîngeau norii se vede treaba
nu îndrăzneau să plîngă în hohote păstrînd decența
și nici mînioși nu erau că tunete și fulgere nu dădeau glas
știau și ei că aceasta e Legea
după ce capul i se desprinse de trunchi
începu un dans
ca un ritual străvechi
nu era un zbucium dezordonat
aripile îi băteau ritmic pămîntul
într-o cadență ce te înfiora
pămîntul se deschidea sub penele sale
tăind brazde
ca într-un desen post-modern
post-mortem își arăta supremația
în fața ochilor uimiți
ai mamei și ai vecinului
\"n-am mai văzut așa ceva
parcă mi-e și frică să-l fierb
greu blestem aduce fapta asta\"
spuse mama dar nici un blestem nu lăsase în urmă cocoșul
din ciocul lui picura sînge
și ochii priveau cu blîndețe
lumea ce o lăsase în urmă
002616
0