Poezie
poem post-mortem
1 min lectură·
Mediu
călcai alene de parcă picioarele tale de sfânt lut
ar fi fost două ace de ceasornic ce psalmodiază timpul
în același ritm cu minutarul erai îmbrăcată în alb
și călcai albul zăpezii pe chip albeața pielii
ți se strânsese în jurul gurii într-un zâmbet de copil
de abia ai părăsit copilăria, fecioară, și feciorii deja
gravitează în jurul făpturii tale de sfânt lut de parcă
ar fi niște sateliți dar tu, pământ al cărnii maicii tale,
nu-ți faci planuri deocheate și ucizi orice avans romantic
printr-o singură privire a ochilor tăi albaștri
ca cerul în zi de vară
îmi calci alene în suflet cu picioarele tale de sfânt lut
și doar pe mine mă ceri stând îngenuncheată în fața
crucii pe care e scris numele meu
poate voi învia odată
și tina cărnii mele încă neatinsă de vreme
va smulge văpăi din tina cărnii tale
dar până atunci, promit,
ca orice Zburător îți voi însenina visele în noapte
eu am murit
și scriu cu sânge putred
acest poem post-mortem
să-ți fie căpătâi
în iarna care vine
dintâi
002.039
0