punct in luna lui martie

punct zborul îți înghite aripile -îi spuneam- pe tejgheaua din crâșmă depuse câteva minute din viața mea. am luat una introducându-i marginea în perna buzelor. gustul ei arămiu îmi pătrunse în roziul limbii. un grăunte de foc țâșni din celălalt capăt vărsându-mi în intestine o moarte suculentă, ca atunci când deschizi o femeie. aripile, după ce le termini, nu-ți mai cresc altele. dar la ce bun să le ai? doar să le ai? uite vezi -îmi spunea el- sunt unii care n-au zburat niciodată. le fâlfâiau aripile în piept ca un steag coborât la o moarte. lasă că trăim pe lumea cealaltă -spuneau ei- capătul cu foc se terminase. mi-am luat celelate minute de pe masă și am ieșit în fluviul de aripi de afară. era cald. soarele mi se strecura prin gene în piept dar nu rămase mult acolo. se speriase de ceva. un timp fu tăcere. zbor mult în jurul meu, câteva aripi care se odihneau... zic să cobor dealul Copoului dau să merg dar nu pot. în jurul meu nu mai zbura nimeni. mă uit atent la ei uimit de lipsa aripilor. o fată se opri lângă mine. nici ea nu avea aripi. se uită la mine, îmi zâmbi, îmbujorându-se, și apoi zbură.