autoimortalitate

te-nvinsese curajul, ca o ploaie peste o secetă o lebădă şi-a coborât cântecul pe frica ta, frica aceea parfumată cu moarte şi ţi-a adus viaţa curajul în lupta cu un sine calvaric războiul e interior, îngropi morţii sângelui şi te lupţi în inima păcatului adulmeci femeia din lăuntru, nevirgină a cuvintelor tale te lupţi amoros cu ea în tranşeea unui poem nesărat de lacrimile curvelor lui Dumnezeu un neuron îţi şopteşte degetului mic că degetele mari au capturat peniţa şi îi curge sărmanei cerneala ca un sânge din rana hârtiei cum cugetului acolo mustul acru al gândurilor amare între stele şi soare e o luptă a zorilor roua curge în tine pe gâtlejul ochilor o aduci în tine să-ţi dea dimineaţă cuvintelor nărăvite la poeme de seară şi e posibil crepusculul peste nemurirea ta în cuvânt scrii întru rămânerea pe lume după moarte deşi ştii că e posibil să mori cu dârele de pe alb şterse negru funebru coborât în uitare în imnul de lebădă dorm pe hârtie fecioare trezeşte-le, în nemurire cuib să-şi facă fecundate de gândul tău cel cu parfum abia sesizabil de sacru gândul în care îţi ţii lumina în noapte când Dumnezeu se zideşte de unul singur în peretele dinspre răsărit al odăii tale iar tu zideşti merinde de rugăciuni în peretele acela uneori spui că e cu zadar nemurirea pe lume lumea asta poate să moară oricând nerămânând sămânţă de oameni să crească din ea priviri peste cele lăsate din tine te cucereşte însă curajul şi mai pui un pui de cuvânt la cloşcă frica rămâne goală cum a făcut-o mă-sa o altă lebădă îi vinde moartea pe aripile cântecului în singurătate