mi-e o moarte mai des

mi-e o moarte mai des, suind pe tulpina ființei spre gând de-ofilire și singurătatea asta mi-e cam toamnă, cel puțin privind roadele tristeții mi-e să nu-mi trăiesc copilăria finalului, iarna tăcerii de ființă ci încă nu mi-a ruginit frunza-n brâu, definitiv să-mi spele goliciunea haina funebră, căzut în amor de-nțepenire să-l caut pe Dumnezeu pe sub piatră ori sub lutul ce promite fraternitate pumnului meu de carne boxând chipul goangelor cu gura plină de mine tot mai mult cugetarea mi se-apleacă spre-acolo, dincolo de orice gând când mormântu-mi va face rană-n pământ cu leac de locuire-n sicriu cititorule, iartă-mi încă iertarea de raclă, să-ți scriu verzi în amurg și uscate încă de ieri mi-am omorât frica de moarte încă exist astăzi în venerarea lui mâine