poate că muream mai bine pe vremuri

poate că muream mai bine pe vremuri când abia îmi mijeau incisivii în călimară acum și caninii verbului mi-s cariați până-n prăsele, mai am doar o măsea să trag cu haiducie la ea în rest gura mi-e praf, praful cuvântului de pe așezământul mormântului de frica fericirii mă scald rar în apele iubirii dar nu mă las, strig gâtuit la glas de ne-bun rămas umbra ta de sub lumină striga rostul trupului tău și costul din prețul buzelor mele rostogolindu-ți-se pe piele poate că muream mai bine pe vremuri îmbrăcat în extazul primelor agonii când erai și nu te așteptam să vii