topiți

topiți ne udăm tristețile până la frunză toamna ne dezbracă până la păcate e încă o veghe normală de toamnă deși timpurile au cam descălecat pe amurg, ridicând așezământ de tenebră, bătrânii ies din casă doar până la pâine și pe aia o molfăie-amar, se ridică, domle, cerurile din pământ uneori îmi intri în paradigma de singur, respirându-mi în sânge, apocalipsul ne zgârie puțin gândurile, fără a lăsa însă încă în miez poezia din cântec de sicrie, în perne trupurile ni se amestecă până la neidentificându-ne, pe afară măștile ne așteaptă tăcerea licori de aer vin la ospățul din piepturi, a respira toate bucatele tristeții, râzând de prăjiturile zâmbetului inexistent, e toamnă, doamnă, ce vrei... pătimim amor pe o cruce de împrumut ne ascundem părerile proprii despre veșnicie, chiar dacă din zidul mănăstirii cuvântului strigă Dumnezeu să nu ni se scufunde-n mlaștini de cerneală șoptirea ci să suie-n penița viguroasă a stihului verde peste toate la ușă bate amintirea morții