Când. Cinci

Când mi se deschide sângele să-ți primească păcatul luminile se sparg în cioburi de ploaie, norii îmi intră în piept prin răsuflarea ta, bându-ți sânul în dincolo de soare dioptriile nemuririi cufundă clipa în nuntă lactee Când nopțile ni se unesc în patul carnal timpul sforăie în somnul uitării de curgere de ni se opresc și inimile, ceasornicele propriilor existențe într-o vreme călare pe bidiviul trist Când eram verde râdeam către sus de albastru, încă nu-ți cunoscusem pielea în care-mi încap dezvelirile de frunză acum, copilărind eram în amorul singur al mamei Când ni se strică anotimpul minciunii redevenim îngeri, dezbrăcând crucea de adevărul ce ni-l turnăm în vene cu seringa de plumb al unui aur de eternitate Când plumbul pe chipuri devine aur de zâmbet reîncarnăm pe Dumnezeu, alchimistul, îmi deschid sângele spre a-L primi să nu ni se mai spargă luminile în cioburi de ploaie și norii să nu-mi intre-n piept prin răsuflarea ta