De vorbă cu mama

cerul era la locul lui și soarele mânca din vorbele noastre - mamă, aseară te-am sărutat pe obraz și nu mi l-ai întors și pe celălalt... de-aș putea ți-aș vindeca anii, să nu mai spui că te doare ba una ba alta ți-aș porunci tinerețe și eu în pruncie doborând vrăbii cu praștia - da, băiete, dar vezi că nu e omul rigă pe tinerețile sale, eu sunt bucuroasă că mă mai duc ciolanele să-ți fac plăcintă cu mere cerul se îndesise a apă și mama plângea - mamă, în dorul căror vremuri plângi așa, de-mi zgudui văzul și duhul... - plâng și eu, băiete, să scot amarul din mine și anii din urmă să-i dau pustiei, că prea mă apropie de mâna aceea de pământ numai bun să sădești uitare în el cerul, ca o uitare se învelise în feșe de plumb - e greu, băiete, să mai sui ceasul cu jungherul gândului că-i ultimul înfipt în inima ce încă mai grăiește clipa - mamă, mamă, prea zidești nimicuri și viața ta rămasă o fierbi în neînțelepciune... cerul adusese soarele în locul lui, uscând lacrima de pe obrazul nesărutat al mamei