tata

era un om cam ierbos crescuse-n pălămidă nu în floare nu citea beletristică, zicea că astea-s prostii rar cărțile sfinte le aduna într-o maculatură a minții sub el pământul stătea să se deschidă ca sub o liniște fiartă cuvântul era tânăr la marcat pumni în cei nevolnici și-mi era tată eram o așchie ce sărise prea departe de trunchi de-n vene rar îmi mustea seva lui tăcerea nu o repurta nici în somn mereu se plângea de vise cu omoruri, încă n-a murit, Dumnezeu să-l ierte...