Stanescu Dragos Nicolae

Sunt cotonog... Merg în baston si copiii râd de mine pe stradă. Câteodată aruncă în mine cu prune. Dar nu mă supără...sunt copii. Ce știu ei despre viață ? Pentru ei, viața e un șir lung de

Nici nu mai știu cum am ajuns să zac în fundătura asta fără lumină și rece ca o peșteră. Îmi simt pielea ca arsă de frig, de parcă aș sta gol pușcă în cea mai cruntă noapte de iarnă din Siberia. De

rosu prelins pe cristale de gheata... o singura bataie mai chinuie inima... ce pacat ca sunt singur si-a nins...

prea frig pentru o iarna ce mi-a-ngehtat sufletul... cuvinte si saruturi irosite, ce si-au uitat acasa haina intre mormane de toale ponosite... prea frig...crepuscul mi-este mintea si jocul

de ce se scalda-n ochii tai , nori plumb topiti in ape ? ce flori lalele negre , te-apasa peste pleoape ? si ce pecete-a soartei ti-a-nchis cuvantul " poate " ?

s-a intamplat... ma priveai si stiu... te-am atins si stii... minunate buze , ecou de noapte alba...

s-au frant sub pleoapele tale picaturi calde...suflet... buzele-ti sarate de-atat amar , un urlet mut in gandul tau departe , hoinar in tine iluzii labirint , se-aude-un mars

fluturii zboara spre cer ca un inger , s-au rupt din sufletul meu care plange , s-au asezat pe un nor si asteapta sa revii , caci le e dor ref. de serile-n care stateam , in brate

m-am culcat lenes si m-am trezit la fel... acuma-s doar un iures cu gust amar de Amstel , al meu nesat de-aseara pe-o masa calda si banala in umbra mea de vara alba. sunt un hibrid

vise albastre... te-as fi lasat sa dormi; erai asa de dulce in somnul tau din astre... un trandafir in albu-i pur aduce, cu plecaciuni la patul tau, mireasma verde a zorilor sa-ti

dormi goala pe patul de roze. petalele rosii iti mangaie trupul, plutind in adierea ferestrei ce lasa, parfumul de toamna. tacerea banala iti canta pe buze, cu note improprii iti mangaie

si tremur tot, mi-e frig sau poate mi se pare... nu cred... in jurul meu doar cruci de lemn, departe-n zare vegheaza falnici, imbatraniti de vreme, doi nuci... doar luna calauza si

o floare n-aduce primavara, dar primavara aduce mii de flori, pe toate-am sa le-adun cand o sa vina iara, iubirii-ti din petale, aripi sa-i pui, sa zbori...

a plouat cu vorbe, cu priviri si atingeri... a plouat cu lacrimi, cu dor si impresii... acum, pe frunza uda de salcie blestemata, se preling doua picaturi obosite...

atat de multe cuvinte am stiut sa ni le spunem inutil in nebunia furtunoasa a mainilor aruncate in aer... acum, ne giugiulim ca doi copii care se stramba unul la altul...

ochii viseaza deschisi... mintea a sters praful de pe cutia noastra cu amintiri; au trecut ore-n sir si nu mi-am dat seama cat de albastra este fereastra serii; au trecut zile dupa zile si nu

din rasarit cu greu razbate, o raza de lumina, dar in curand, deasupra mea e soare, sub talpa mea e huma si nici ca trece-o clipa, sa-mi simt a mea suflare, caci astrul meu se stinge, iar eu

sa dormi usor, pe-un pat de stele, cu chipu-ti inger sa te bucuri, cand simti cum fiecare dintre ele, te-alinta-n calde mii saruturi, simbol al rugaciunii mele... sa dormi usor, pe-un pat de

umbrele domnesc noaptea treaza si-mi aprind o tigara... fumul danseaza un blues prea haotic in camera goala... amara, tacerea-mi alunga pe tample nesomnul si ia chipul ei, din acea prima

s-au adunat din nou... cum soarele da coltul apar si ele, cu ei, la colt de strada; si stau pe geam, privind curios, un colt atat de dubios... atatea boli si-atat de multi misei nu vezi in

cat de frumos a nins... petale albe ca de trandafiri au cazut din cer. din spatele ferestrei de-amintiri ce m-au cuprins, priveam stingher si as fi dat orice, sa pot s-adun in palme fulgii

de n-ar mai fi cuvinte sa ne spunem... ce bine-ar fi... sa stam si sa-ti sarut obrazul rumen, sa ne privim tacuti o zi... s-apoi sa te sarut in palma si chipu-mi sa-l alinti cu ea, precum in

banal final... de-ai stii cat doare... stiu c-ai pe-altcineva de multa vreme , credeam ca mi se pare... de parc-acum-ar mai conta, cand maine , pentru tine-oi fi un simplu