stanca potra

Țurțuri la pleoape
Te pișă - și roagă
Zăpada să le-nchidă.

Te descatușează speranțe mii,
Te-atrag spre universuri luminoase,
Înainte-ți este drumul, și tu știi,
N-ai motive de regrete nemiloase.

Ce-nseamnă o clipă, un cuget,
Ce-n mintea ta-nflorește,
O sclipire, un vis născut încet,
Pentru viitorul ce de-acuma te-ntregește.

Căi milenare-n fața ta deschizi,
Și toate le-ndrepți spre Paradis,
Iar pentru ca pe deplin să le cuprinzi,
Nu lași porțile sufletului pierdute în abis.

Iar de multe ori porțile trecutului
Se deschid către-al tău chip ca o magie,
Auzi șoptind spre tine cuvintele vântului:
„E-n sorți tot ce vrei tu să fie”.

Draga valeria,
Ai si tu dreptate cu privire la lumea pe care si-o formeaza indragostiti, dar nu asta am vrut eu sa zic. Ci faptul ca de multe ori dorim sa schimbam pe cel de langa noi pentru a fii asa cum il doream noi(cum il visasem inainte de a-l cunoaste) pentru ca avem impresia ca doar asa putem sa il iubim. Sau ne schimbam noi insine pentru a fi pe placul cuiva. Si uitam sa mai fim noi, si ne prefacem ca iubim pe cineva chiar daca acel cineva nu mai e el, si amandoi devenim iluzii.
Oricum, apreciez parerea ta, si iti multumesc de ea.

draga lory,
si eu m-am simtit odata copac...mi-a trecut si ma bucur.sper sa nu vrei sa ramai copac.

Sub o scoarță de copac
Se afundă ochiul meu,
Peste scorburile reci
Se abate vântul greu.

Scoarța groasă s-a crăpat,
A plesnit adânc pe veci,
Corbii vin să ciugulească
Printre crăpături prea seci.

Curge râu de chihlimbar,
Din ruptura chinuită,
Viermii mișună-n zadar,
Gasind seva prăpădită.

Crengile fără pereche,
În elanuri irosite zac,
Amăgind grădina veche,
Sub o scoață de copac.

spor la scris in continuare.
stanca