stanca potra

Luceferi efemeri și astre superficiale, Tristul gând scrobit pe tâmple, Toate trec de-a valma-n stări banale, Toate stau acuma gata să se-ntâmple. Ca un tunet scurt și

Mult timp, dar totuși de curând, În liniștea-i amorțită și de mult ruginită, Trăia a sa viață prea mult visând, Frumoasa din pădurea adormită. Pe chipu-i pur și inocent ardeau, Speranțele ce

Când pustiul te ajunge, Iar tristețea curge-ncet, Prin a tale vene fine, Prăfuite de simțiri străine, Și golite de orice, Nu mai ai puteri divine, Bolta cerului se tot ridică, Ești

Îmi electrizezi pe-ntregul făptura abandonată, Înveninezi spiritul ce-mi curge-n vene. Neutralizează-mi tristețea-n depresii șifonată, Purifică respirația ce se sufocă printre gene. M-avânt

Apuci florile din vaza, de pe masa Unde ai pregătit cina pentru doi, Ghimpii plantei sălbatice dor, Și nu mai există cuvântul „noi”. Și le izbești de pereții fără stări. Cum să vin? Dacă nu

Obosind ochii cuminți, De jelit sudori cărunte Peste vlăstarii veștejiți, Retez gândul de pe frunte. Tihna mea s-o lămuresc, Să magnetizez durerile fărâme, Întru-un trunchi nou și

Picur lacrimi pe o stâncă, Încet și rar încerc s-o fac să se dărâme, Picur demult, și mai am încă. Dacă renunț, ce-mi mai rămâne? Picur lacrimi pe-un covor răvășit, Îi deșir atentă firele

Și am să te iubesc până când... sau dacă... sau cumva... sau parcă... Te iubesc fără condiții, Dar uitucă vreau să mă prefac , refuz să știu ce e mai important. Și am să pretind sa fiu

Trimiți printre simțiri Săgețile adânc năvalnice, Menite să dezlănțuie trăiri, Ce nu se știau puternice. Mă inundă fulgerător Curând devin exagerate, Explodează cutremurător Printre taine

Zi-mi aproape, glasul să ți-l simt pe mine, C-ai să mă-ntregești cândva curând, C-ai lăsat în grija mea urme din tine. Zi-mi gânduri pure, rând pe rând. Dă-mi o frântură de amor, Un colț rupt

“ Renunta la lumea ta straina mie, Invata a mele taine ce le traiesc, Lasa doar a mea intelepciune sa te stie, Vino mai aproape, sa pot sa te iubesc.” Asta e ce gandul meu iti sopteste, Inima,

Îmi voi închide sufletul pierdut, Printre enigmele nebuloasei din tine, Îl voi sufoca, se va retrage mut, În amorțeala din care provine. Și toate câte suferă și dor, Focul va fi de-acum încolo

Pe-un drum, si-un tel, ce nu sunt ale mele, Impinsa sunt sa le accept pe toate, Sa ma exprim, sa cresc aici, departe de stele, Daca vreau cu-adevarat, orice se poate. Pot sa ma invart in

Naște razele de soare, Mii de stele-n părul ei, Ce miroase-a prospețime. Dezvelește flori de tei. Și trăiește-n legănare, Sus pe norii de argint, Tremurați senin pe ceruri. Cufundă-ți

Mereu nemultumiti Nu e sufletul tau unic lasat pe lume Si nici singurul care a invatat ce e suferinta. Dar trebuie si alte suflete sa ranesti Pentru ca in drumul vieti tale Sa ajungi sa