Stan Petru Viorel

Toamna este pe sfârșite iar în zare se arată iarna, rece ce aduce fulgi, zăpadă, dar și zloată Bate ploaia în fereastră cu stropi mari... și grei...și reci. Vântul poartă în neștire

sub salcâmul sordid , singuratic stă sobru , străin solitar , sihastrul serafic , schelet subțiratic slăvindu-și sălașul , sfânt sanctuar sunetul sacru susurat simbolistic se stinge spasmodic

Chiar și cei cu \"mansarda mai sărăcăcios mobilată\" își vor da seama că afirmația este susținută de o logică destul de șubredă : 1. Nimeni și nimic în lume nu poate garanta că

Și dacă astăzi am uitat de-al poeziei astru să ne-amintim, că nu-i păcat, de lacul cel albastru, de teiul ce și-a scuturat din creștet văl de floare și de-un salcâm

Îmi simt un picior imobilizat între stele și mă simt încătușat în Univers , legat cu lanțul pe care timpul mi l-a petrecut pe grumaz făcându-mă sclavul său și zău , am căutat mereu zaua

nimic nu e mai mare ca plăcerea de a citi, din când în când, o poezie, atunci când ziua curge monotonă, lungind momentele de nostalgie.

pe cine văd seara trecând prin zăvoi, pe puntea îngustă, aruncată pe ape, peste al Bistriței iute șuvoi, cu părul în vânt, fluturându-i la spate?... e ea , cea mai dragă

mă invidiază unii, că pot scrie poezie alții tac, nu spun nimica și-ncearcă și ei să scrie. unii mi-aduc acuzații că sunt prea plin de emfază iar pe alții, poezia, nici nu îi