telenovelove

am deschis fereastra ca să mai auzim și noi picăturile de ploaie ca niște gloanțe apoase pe capotele mașinilor un măturător trage o jumică la măsea și apoi își scuipă mulțumit în palmele alea râncede simțim că bezna ne pune peceți de smoală pe guri și că nu putem pur și simplu nu putem face nimic decât să frecăm menta sudorând pe scaune la noi în apartament curg în chiuvetă fire de apă ca-n filmele macabre ca balele din gura unui alien și m-aștept să aud dintr-un moent în altul un zăngănit de lanțuri pe gresia nemăturată rece și albă în noaptea asta mă simt georg trakl -știi că va începe un maraton al schizofreniei- al naibii de singur deși genunchii noștri se ating se lovesc ca două săbii sub masă dar totuși ne ignorăm ca doi străini muți gata să-și înfigă în orice clipă unul celuilalt un cuțit spiralat în inimă macabre mai sunt firele de apă ce curg în chiuvetă te chinui iubito nebuno să omori țânțarii ce ne bâzăie ca pe niște negroizi distrofici cu un paloș dacă-l pot numi așa încropit din revista 22 și căldura infernală care forează-n noi din spatele acestei ferestre crăpate - cu o muscă paralizată între geamuri- ne zăvorăște într-un film interbelic în care ne mișcăm nebunește despuiați de ritm cu 1 mil de gesturi stupide/ sec subit îți înmoi degetul într-o picătură de ploaie și-mi trasezi o mască imaginară pe chip apoi ciocnim două pahare cu sifon - dintr-un apartament se aude pink floyd- și ne tolănim pe gresie galvanizați de-o lehamite nebănuită