Când soarele răsare
Din noaptea-ntunecată
Îmi voi aduce aminte oare?
Iubirea mea uitată?
La steaua care-a răsărit
Spunea Eminescu odată
E o cale mult prea lungă
Iubirii mele să
Nu stiu cine-a creat lumina
Nici cine a facut pamantul
Dar stiu, dintotdeauna-mi gandul
Era la tine, singura mea iubire.
Mai sper ca intr-o zi de vara
Cand teama se va spulbera
Sa ne-ntalnim
Lăsați-mă să mor
Să plec in cerul fără stele
Martor tăcut și sumbru
Al gândurilor mele efemere
Lăsați-mă să mor
Și-uitați de mine
Lăsați-mă să scap
Din sufletele voastre
Lăsați-mă să
Scriai cândva
Pe o coală albă
Nimic și Niciodată
Nu o să ne despartă
Dar Timpul a trecut
Schimbat în Fapte
Eu stau acum Tăcut
Și meditez la Moarte
Ostenit și obosit
Renunț acum la
Eram copil al disperării
Uitat într-o camară
A sufeletelor celor, pe care-odinioară
Eu îi numeam, simplu, călăii
Ei îmi spuneau tot timpul \"te iubesc!\"
Þinând în mână-o bardă
Cu care nu
