Corurile reunite al nopții se află în turneu

Se aud zgomotele nopții de parcă îngeri ar sări de la etaj, orfani de aripi și de speranță. Asasini ai liniștii stau ascunși în cazematele obscurității atacând cu și fără motiv. La etajul cel mai apropiat de Lună al unui bloc de solitari scârțâie o fereastră: un cap cu jar de tabac între buze a ieșit să-i dea creierului rația nocturnă de nicotină. Jos, în ținuturile limitrofe parterului, două perechi de buze adolescente lipăie îngemănate cu ecou de dorințe animalice. Un el și o ea descoperă fluidele mistice ale sărutului printre cânturi de greieri insomniaci și acolade de lilieci somnambuli. O ușă se trântește oriunde în anonimatul unei intrări sau poate a unei ieșiri, Dumnezeu știe. Cineva cântă în stația deșertă de taxiuri, micul univers local mizează pe o fantomă; niciun suflet nu e suspectat de existență stradală la o oră atât de mică. După colț se aude fierbând asfaltul: canalizarea mahalalei și-a trimis copiii de apă caldă să dea o tură la schimbul trei. Din ghereta colț cu scheletul otrăvit de oxid al unei stații de autobuz temporare ca tinerețea ies gemete de echivoc multiplu, se face dragoste sau se agonizează, se scriu poezii de dor sau se moare de-a dreptul cu ușa întredeschisă ca a unui templu budist cu orar prelungit. Dubiul originii zgomotelor atrage un câine mai urât ca un coiot spălat cu lipici, mârâie la ușă evocând o mașină de spălat rusească cu tamburul blocat de gloanțele uitate în buzunarul unui veston de KGB-ist pensionat forțat. Mai încolo, un om al străzii trântește un capac de tomberon undeva pe strada Deznădejdii în timp ce o femeie a bulevardului mătură trotuarul chinuindu-și buzele cu un țuguiat penibil în căutare de fluierat. O respirație de vânt a unui zeu trezit din somn tulbură frunzișul puturos al unui platan cu sunet biet și efemer a unei muzici improvizate pe un portativ ținut cu fundul în sus de natură. Într-o noapte în care omenirea pare că s-a cărat pe planete fără urmă, zgomotele orașului se nasc peste tot, timide dar definite clar ca niște amprente sonore ale întunericului. Când timpul dintre două secunde își trage respirația se aude ticăitul interogativ al tuturor inimilor ce dorm pe o rază de patru mii de paturi. Exact atunci, în punctul cardinal al dimineții, culoarea deprimantă a cerului se deschide cu un sfert de nuanță, semn că lumea începe să aibă noroc o dată în plus, cu încă o zi pe acest meridian desenat de un geograf din ce în ce mai vândut puterilor banalului.