Isabela cap de linie perfect

Isabela a terminat cu viața. Cu ultimele puteri a lăsat scrisori absurde cu recomandări, sfaturi și ironii prostești către apropiați și către lumea întreagă, ca loc părăsit în mod voluntar și de silă. Acum ea e fericită, în sfârșit; suferea prea mult. La autopsie i s-au găsit bombe cu ceas în jurul inimii, hormoni înfășurați în sârmă ghimpată, poftă de viață înecată în otravă și imaginația într-un nor de gaz mortal. În plus, erotismul i se născuse mort, optimismul îi fusese dintotdeauna teritoriu interzis iar viitorul îi era unicornul junglei sale existențiale: animal iluzoriu, imposibil de creat, minciună perfectă; așa o știa lumea, puțina și mărunta lume cu care se intersecta, interacționa și de care fugea imediat ca de o ciumă cu rată de mortalitate de sută la sută. Nimeni nu i-a urmat sfaturile, nimeni n-a fost atins de ironiile ei, nimeni nu i-a luat în seamă recomandările. Nu a lăsat niciun gol pe pământ, niciun dor nu-i poartă numele, nu i s-a alocat niciun nume pe vreo o cruce. Isabela a murit nu se știe unde, nu se știe cum și nici la ce oră, fără acte la ea și fără pretenții, fără rude care să o revendice și fără autorități care să o caute, sinucigaș perfect al anonimatului. Undeva la capăt de lume, la periferia unui oraș cu veleități de pierzanie, însă, cineva o știe și o va ști mereu, cu loc special în amintiri: sufletul ei pereche, un stâlp de iluminat public scos din uz, ruginit pe jumătate și strâmb, fără bec și fără niciun Dumnezeu.