Liniștea ca o mare cucerire

Fugind de gălăgia marelui oraș, acel om s-a mutat în pădure. Și i-a fost bine până când a început să-l deranjeze mieunatul pisicii. Le-a făcut-o cadou unor prieteni. În curând a început să fie deranjat de zgomotul ramurilor copacilor. Le-a tăiat. Și de vântul dinspre nord bătând în geamuri. Și-a pus obloane. Cu izolația modernă făcută acoperișului a putut să elimine darabana picăturilor de ploaie pe tabla de zinc. Noaptea, însă, încă auzea geamătul constant al pădurii, scrâșnitul din dinți al pereților și teribilele curse de colo-colo ale păianjenilor. De aceea a luat o hotărâre dramatică: a înroșit un cui până la incandescență și și-a perforat timpanele. Liniștea a fost perfectă câteva săptămâni. Mai târziu a început să audă vocile.