O îmbrățișare cu totul și cu totul specială

Visul îi era dintotdeauna o îmbrățișare. Tânjea după ea de când se știa. Se născuse singur, după spusele mamelor de conjunctură de la orfelinat. Singur și diform, cu membre lipsă și cu previziuni sumbre. Nu-și amintea să-l fi îmbrățișat cineva vreodată și nici să fi încercat. Se uita de copil la îmbrățișările altora și îi curgeau balele iar de adolescent sângele, de-a dreptul. La colțul străzii unde cerșea se îmbrățișa singur în iernile cele mai dure iar verile îl îmbrățișau canicule, dureri teribile de oase și tristeți la apus de soare. O îmbrățișare visa noapte și zi, cu ochii deschiși sau dormind îmbrățișând asfaltul, câini de pripas ori cartoane ținând loc de pătură. Puțin înainte să facă douăzeci și trei de ani și-a văzut visul cu ochii: a fost îmbrățișat cu poftă. Nu i-a păsat prea mult de faptul că îmbrățișarea i-a fost dată de o doamnă îmbrăcată în negru, cu chip de schelet, după ce și-a lăsat un pic din mâna oase-goale ditamai coasa. Sufletul îi era plin de liniște și i se confirmau toate presupunerile: nimic nu mai e la fel după o îmbrățișare.