Poveste cu înger și cutremur

Un om s-a dat jos din pat, s-a întins, a mers la baie și s-a speriat de moarte: nu se vedea în oglindă. Alb la față, s-a așezat cu greu pe marginea căzii și s-a pipăit; mâna îi trecea prin abdomen ca printr-o perdea de fum. Gândul i-a zburat la moarte, la povestirile științifico-fantastice citite în adolescență și la experiențe extrasenzoriale. Dinspre pat se auzea un plâns mocnit. A crăpat ușa și și-a văzut nevasta aplecată asupra corpului lui inert din așternuturi. Îl întreba, cu lacrimi mari pe obraji, de ce se dusese atât de tânăr și mai ales cum. A dat fuga la ea să o liniștească arătându-i că nu e mort dar mângâierile lui parcă erau din aburi, treceau prin capul și umerii femeii ca și cum nu ar fi existat. Atunci a sărutat-o. Buzele lui tremurânde le-au atins pe-ale ei, ude și sărate de plâns și totul a revenit la normal. Corpul inert din pat a inspirat cu putere tot aerul din jur și a redevenit viu, prezent. Femeia plângea mai departe, dar de bucurie, aplecată peste omul ei iubit. Aripile mari și pufoase de înger i s-au deschis cu putere acoperind aproape toată lumina dimineții din garsoniera ultimului etaj al blocului Scala, prăbușit la cutremurul din martie '77.