Dezînmormântarea

O femeie sapă o groapă în fundul grădinii. E aproape miezul nopții. Luna e ascunsă în dosul unor nori negri ca măștile asasinilor la drumul mare. Femeia e îmbrăcată în negru. Hainele îi sunt negre. Monocromia și norii și noaptea fac ca scena să fie aproape invizibilă oricărei alte perechi de ochi care ar vrea să asiste. Alături de femeia care sapă nu se află un cadavru. Nu se află nici un cufăr cu bani și nici un pomișor tocmai bun de plantat. Nu se află nimic bun de îngropat în jurul femeii și totuși ea sapă. Râvna ei și energia sunt fără de cusur. E o femeie mică și firavă, între două vârste. Nu s-a oprit din săpat de când a început, sapă fără pauză și fără grabă; sapă de parcă săpatul ar fi cel mai important lucru de pe Pământ, de parcă viața ei ar depinde de săpat, sapă în loc să respire și sapă în loc să bea apă. Sapă de o oră. Nu e o femeie obișnuită, e clar, și asta pentru puterea de care dă dovadă, pentru determinare, pentru inteligența cu care a ales momentul și mai ales pentru că sapă dinspre înăuntru spre afară. Curând termină de săpat. Se șterge de sudoare cu dosul mânecii, culcă dintr-o lovitură de picior crucea pe care scrie numele ei, își scuipă în palme, scrâșnește din dinți, apucă și mai abitir coada lopeții și pleacă spre casă. Are de cerut socoteală cuiva. Cuiva care la ora asta doarme cu alta.