La margine de vară

La capătul poveștii negre pe care astronomii o numesc noapte, răsăritul desenează în jurul meu drumuri fără asfalt, lanuri de porumb neculese și doi mesteceni pe jumătate uscați. E marginea satului unde am petrecut cândva un capitol dintr-o poveste din care știu doar începutul. Mașina mea din secolul douăzeci deranjează cu trupul ei de fier armonia tabloului acesta impresionist de la margine de Bărăgan. Totul e cufundat în liniște, inclusiv cântul cocoșului și lătratul câinilor plini de sictir, ca în filmul ăla cu nunta mută. Tu zaci pe scaunul din dreapta ca o insulă nelocuită în mările sudului, pe jumătate goală și pe de-a-ntregul necunoscută. Pe parbriz, minciuna și alcoolul nopții formează condens care curge în formă de S, poate inițiala numelui meu sau poate a nebuniei pe care am făcut-o aici, azi-noapte, tu și eu, eu cu tine. Nu trebuie spus că e ora întoarcerii, clipa e magică. Pe bord lucesc o pereche de ochelari și logo-ul de metal al unor bikini de culoarea regretului. Mă dor ochii de târziu ce e și de surpriză. Pornesc motorul și te întreb unde stai, la fel de dostoievskian cum te-aș fi putut întreba cine ești. Sau cine sunt eu.