Amara. A plus Mara

Când soarele strălucește mare și tare, ea își îmbracă rochița cu decolteu spectaculos, își pune sandalele argintii, își ia geanta de in cu broderii hippie și mă lasă singur toată ziua, cu un măr și un pahar cu lapte pe masuța de tablă de lângă pat. Nici nu mi-e foame pentru că o imaginez cum face furori prin oraș cu felul ei dezinvolt și cu picioarele bronzate, goale până sus, sub arcada coapselor. Când plouă, o costă mult de tot să se ridice din pat. Merge târându-și picioarele, cu părul dezordonat acoperindu-i fața parcă înghețată. La prânz îmi face supă și cornulețe cu magiun. Apoi se bagă în pat și stă îmbrățișată pe după mine ca o iederă până târziu în noapte. Eu îi tot caut programele favorite la televizor ca să se mai lumineze la față și să nu mai ofteze dar nu reușesc, e tristă, obosită, cu suflet greu, de plumb. De câteva zile plouă încontinuu. La intervale ciudate, numai de ea știute, iese din pat și privește cerul. Atunci se roagă. Și eu mă rog odată cu ea. Avem cereri diferite pentru Dumnezeu dar toate se referă la ploaie. Deocamdată câștig eu. Probabil pentru că mă rog cu inima. Ea, doar cu restul corpului.