Zugrav în alb-negru

Trebuie să zugrăvim. I-o repet dar ea zice că vedem noi. Ne uităm mai departe la film. Un film foarte prost, rusesc, francez sau german. Îi spun că e prost și zice că e adevărat dar că îi place că e alb-negru. Nu schimbăm canalul. Nici n-avem cum, telecomanda a aruncat-o alaltăieri seară pe geam. Vedem tot filmul. Mi-e somn, îi spun dar ea doarme deja. Are poziția aia dulce de ghemotoc cu care m-a cucerit atunci, pe plaja de la Puerto Banus, când am început să cred cu tărie că ea inventase picioarele frumoase ale tuturor femeilor. Adorm oftând, zâmbind, iar oftând. Când mă trezesc ea e în bucătărie. O aud. Televizorul merge mai departe. E o emisiune despre bănci. Mă copleșește certitudinea aia de viață inutilă, hâdă, penibil de strâmbă. Iau o bere să o torn peste emisiune, vreau să văd cum iese fum, moment în care ea vine în cadrul ușii, mușcând dintr-un măr, mă privește lasciv, promițător, inima îmi iese din piept de emoție, ah, poate că nu s-a terminat totul între noi, mor să aud vestea cea bună, e desculță și proaspătă și calmă, înghite bucata de ionatan și spune da, ai dreptate, trebuie să zugrăvim.