Invitație la vânt

Te privesc de aici, cu ochii minții, și aș vrea să te vântur. Pur și simplu. Literal. Pe dinauntru, mai presus de toate pe dinauntru, să zbori. Aș vrea să reușesc să fie o briză, și nu oxigenul din ea, cea care să-ți invadeze trupul. Să fie vântul și nu altceva, nu altcineva, cel care să te pieptene dimineața. Da, ar fi bine ca, odată pentru totdeauna, să pot deschide pentru tine această fereastră cu cheie ținută la secret care e dragostea. Să abandonezi prin ea închisoarea asta sterilizată care-ți e viața, această picurare infinită care-ți sunt ochii. Eu aș da totul să văd acum intrat peste tine un uragan care să nu facă nicio altă victimă, doar tu, să vină un ciclon care să măture absența asta a ta mai dureroasă decât o durere și mai urâtă decât o urâțenie. Un cataclism să vină și să te ia, râzând isteric, pe deasupra acoperișurilor lumii și să lase în urmă, pentru totdeauna, așa cum marea lasă scoici și cum melcii lasă dâre, goliciunea patului ăsta fără cel mai frumos, mai bun și mai de neuitat locuitor al său: tu.