Te-am deratizat, Costele!

Am lucrat împreună vreo două luni. Crezusem că mă voi obișnui cu respirația sa de cadavru în descompunere, cu mirosul său natural de transpirație de bețiv amestecată cu pipi de pisică și cu lichidul uleios care-i șiroia pe frunte și-mi inunda masa de lucru la care îl uita Dumnezeu uneori, din ce în ce mai des. Dar zilele treceau și eu nu mă obișnuiam deloc. Într-o zi, dominat de un gând aproape ghiduș și aproape diabolic, l-am invitat la o plimbare pe malul Dâmboviței și l-am împins așa, ca din greșeală. Nu voiam decât să se moaie un pic mizeria de pe el, să dispară întrucâtva acel miros de hoit, de WC înfundat. M-am delectat văzând toată acea grăsime verzuie pe care corpul său străin de igienă o elimina pe râu și chiar m-am bucurat crezând că și el gustă momentul băii, chiar dacă forțată, pentru că l-am văzut câteva secunde dând din mâini ca un copil care fuge după mașina de înghețată. După care a dispărut pentru totdeauna. Jur că uitasem că nu știa să înoate.