Moartea eram eu

Trei lovituri de metal în ușă, cu pauze înfiorătoare între ele, m-au trezit speriat în creierii nopții. Pradă penei de curent cauzată de furtuna ce începuse încă din seară, am aprins o lumânare, protejându-i flacăra din lateral cu mâna-mi tremurândă și am parcurs leneș lungul hol până ce am ajuns la intrare. Atunci s-au auzit din nou cele trei lovituri întretăiate de pauze ce ilustrau determinarea vizitatorului. Am descuiat uriașul zăvor și am tras ușa uriașă spre mine. O siluetă lungă, fără chip, înfășurată într-o mantie sinistră, stătea nemișcată în cadrul ușii, sprijinită de coasă. Ci...cine ești?, am întrebat mai mult mort decât viu. Și-a deschis larg brațele lăsând să treacă o rafală de vânt care-mi șuiera numele pe la colțuri. Am simțit acel miros putrefact perforându-mi pielea, intrându-mi până în străfundul ultimului os și mi-a venit să vomit dar nu mai aveam aer s-o fac. Am trântit ușa cu furia fricii și m-am reîntors în dormitor, în beznă, febril de-atâta groază și uluire. Am aprins o nouă lumânare lângă fereastră, împins de curiozitatea de-a mai vedea o dată urâtul musafir din noapte. Firul de lumină mi-a permis să văd sinistra figură care acum avea chipul meu și care, cu mână tremurândă, proteja flacăra din lateral, îndepărtându-se leneș.