Fereastră spre niciunde

se năruie lumina ca un castel de fumuri
din trupul meu răsare un astru
siamez
iar tălpile desculțe mă poartă pe-alte drumuri
căci a venit și vremea să mă
descătușez

doar fluturii de noapte-mi respiră amintirea
din lacrima zidită-n tăcerile
de piatră
când cu toiagu-n mână îmi încălzesc privirea
în pumnul de cenușă ce-i risipit
pe vatră

și se prăvale clipa peste păduri și ape
și peste lumea care începe să
mă doară
dar e târziu și moartea îmi stăruie sub pleoape
și-atunci pornesc niciunde pentru a câta
oară