Poezie

Prea târziu

1 min lectură·5 mai 2026

Mediu

Părinții noștri se sting

ca niște piese uzate,

uitate într-un depozit

unde lumina abia mai respiră.

Timpul îi roade încet,

cu răbdarea unui strung obosit

care nu mai știe să finiseze,

doar striază, definitiv.

Noi trecem pe lângă ei

cu zumzet de utilaj bine uns,

convinși că aliajul din noi

nu cunoaște oboseala.

Nici nu mai înregistrăm

cum fiecare pas al nostru

le mai rupe câte un dinte,

cum fiecare tăcere

le slăbește prinderea în lume.

Până când, într-o zi,

depozitul tace complet —

și rămânem singuri,

vorbind în gol,

printre roți dințate

care se învârt fără să mai agațe nimic.

Vom înțelege atunci

că nu timpul i‑a rupt,

ci noi —

cu reglajele noastre grăbite,

cu tăcerile strânse la cheie,

cu felul în care am lăsat

întreg angrenajul să scârțâie

până s‑a oprit.

Iar când vom încerca

să repornim totul,

vom descoperi prea târziu

că piesa lipsă

suntem chiar noi.

0014

Sorin Busicescu. “Prea târziu .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/sorin-busicescu/poezie/14202262/prea-tarziu

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.