Calul și Frunza

Toamna sosi parcă, de astă dată, ceva mai grăbită ca de-obicei. Adună, în mare vîlvă, cu furca incoloră a vîntului, frunzele din copaci, aruncîndu-le la pămînt, în dezordine. În timp ce una dintre frunze se trezi parcă la viață, așa, bătrînă și veștedă cum era, tocmai căzută dintr-un falnic stejar ce-și scuturase podoaba prin-nprejur. Și se găsi rătăcită, sărmana, chiar în apropierea copitei unui cal. Cît pe-aci s-o calce, într-un moment de iluminare, aceasta prinse glas, și strigă: - Te rog! Fie-ți milă și nu mă strivi! Calul tresări prima dată, puțin uimit de neobișnuita întîmplarea, ca mai apoi să-și arunce, cu patimă, frumusețea de coamă, în vînt, într-un gest îndrăzneț de control asupra situației, și, la rîndul lui, începu a vorbi, în același grai cu cel al frunzei, aruncîndu-i drept răspuns: - Eși urîtă, neînsemnată, bătrînă și neputincioasă. De ce mi-aș face deci oprită calea pentru cineva ca tine? - Te rog, iartă-mi cutezanța de-a mă arăta în fața ta, în acest fel, dar știi... eu simt că graiul ce mi-a fost dat, în chiar acest moment, care altfel mi-ar fi însemnat sfîrșitul, are totuși un rost. Simt că... eu am un rost! Că poate, viața mea, în spatele acestei umile aparențe, are un sens! - Știi ceva? Mai bine ți-ai folosi glasul ce ți-a fost dat să te-nțelegi cu vîntul, să dispari din calea mea, pînă nu e prea tîrziu! – strigă calul, puțin deranjat de neașteptatul răspuns al frunzei. Dar ea continuă totuși, răbdătoare, și-n ciuda situației amenințătoare, plină de seninătate și curaj, ideea ei... - Dar mîndrule cal, mie nu mi-a fost dat să mă mișc după voință proprie, frumos și plin de grație la vedere, ca și tine. Și nici vîntul nu mă ascultă… Suntem doar noi doi aici, cu mila ta și al lui Dumnezeu. …Calul continuă neobosit cu batjocura, simțindu-se tot mai stăpîn pe situație… și poate de aceea îi și cruță viața frunzei, pentru a-și putea compara statutul său de învingător, cu cel al unei biete frunze. Și ce se mai fălea el cu darul ce-l primise, de animal neînfricat, liber și mîndru, neobosit… în timp ce frunza-i îndura prezența, plină de serenitate, fericită pentru simplu fapt că rămăsese în viață. Iar anii trecură încet, încet… și pe vreme ce trecea, galopul cel mîndru al calului se împotmolea, pînă cînd ajunsese a simții pe propria-i piele neputința bătrîneții, urmele timpului. Ajungînd astfel să realizeze că puterea cu care se mîndrea odată, nu a fost decît una efemeră, și că se apropie și dînsul, cu pași tot mai repezi, de sărutul cu țărîna, asemeni frunzei. Nemaiobservînd că între timp, din sămînța, din ce în ce mai tăcută, a frunzei, crescu un stejar înalt, minunat și puternic. Cu alte frunze, tinere și verzi ce se răsfățau în mîngîieri cu cerul de deasupra lor. Și calul… calul muri, într-un sfîrșit, cu botul său umed, chiar la rădăcina stejarului. Și de sus, părea ca și cum i s-ar închina imaginii frunzei bătrîne și veștede, de odată. Iar țărîna sa a ajuns a hrăni rădăcinile stejarului an de an de atunci înainte… astfel glasul lor, sfînta legătură, i-a unit pentru totdeauna, și fiecare dintre ei și-a împlinit sensul.