Insomnia

La sfârșitul unei zile, m-am îndrăgostit de noaptea abea deșteptată. Cu buze senzuale, pline ca luna. Și ochi întredeschiși de stele. La început, formele ei perfecte, de femeie a întunericului, mi-au stârnit gelozia. O credeam în stare de orice. Malefică și neagră... Vinovată de toate spaimele mele nocturne. Dar când am încercat a o privi, sfidător, în ochii-i de luciri nenumărate, ea nu mi-a întors, cum m-aș fi așteptat, sfidarea. Și nici nu a încercat să mi se impună drept rivală. Mi-a cedat doar, cu o blânda tristețe, privirii. Ispita-i mascată în tandrețe. În voalul ei de transparențe albastre, înveșmântată. Mi s-a arătat mai frumoasă și mai supusă ca niciodată. Actrița perfectă, în rolul vieții sale. Și, cu privirea-i ca o atingere de vise, a început să mă mângâie. Să-mi sărute, delirant, nesomnul... Și nu s-a oprit până nu i-am căzut răpusă. Mă îndrăgostisem de ea, ca niciodată. Reușind, astfel, să mă adoarmă, pe pieptul ei de zeiță. Întinse amândouă pe-o atingere. În întunecata-i nesfârșire. În patul ei, până la marginile orizontului. Mi-a îmbrățișat, cu patima-i somnambulă, visarea. Am uitat de mine, într-o noapte. Amantă ideală.