Sonia Kalman

Am încercat să mă salvez cu perfuziile despărțirii , dar , în afara unor găuri în venele inimii , altceva nu am primit. Prietenii mi-au zis să încerc și chimioterapia unei împăcări. Dar

De ce porți dragostea la gât? Ca să îți țină de urât? De ce îți agăți pe un lanț Dragostea pentru bilanț ? Azi o za, mâine o za, Și tot continuând așa Vei ajunge să aduni

Ne jucam de-a v-ați ascunselea. La început ai stat tu,și eu m-am ascuns. M-am ascuns în florile pline de rouă, în copacii goi, în apus și în răsărit, în iarba călcată în picioare,

Nu. Te rog, nu te mai întoarce. Nu mai am putere pentru altă pace, Și nici gloanțe pentru un alt război, În care ne vom avânta amândoi. De ce ai vrea să vii înapoi la mine, Când

E un mister cum oamenii Pleacă în noapte Și nu spun la revedere. E un mister cum oamenii Pleacă pe un drum Dar nu știu unde ajung. E un mister cum oamenii Aleg ce-a

Era o vreme când tu mă strângeai în brațe, iar eu mă ascundeam în acea îmbrățișare ca o mică porumbiță printre ramurile stejarului. Foarte rar îmi dădeai de înțeles că vrei să stai singur,

Ne rostogolim din pat În virtute, apoi din virtute Ne rostogolim mai departe în amor dus la extrem. Aici ne oprim puțin, Tu mă tragi de păr, Mă răsucești astfel încât Să

Stătea odată un copil Pe marginea unui drum aglomerat. Își trăia copilăria intens Făcând baloane de săpun. El zâmbea și se bucura La fiecare balon ce îi ieșea Din jucăria de

Nu știu de voi, dar eu, Când îmi pierd un prieten Îmi pare că am rătăcit Toți anii petrecuți cu el, Și nu îi mai găsesc . Așa îmbătrânesc eu Încă din tinerețe: Pierd anii.

Eu sunt suportul întregii lumi. Brațele-mi sunt lungi și cărnoase; Au devenit așa pentru că Lumea devine, pe zi ce trece, Tot mai grea. Se împovărează cu păcate, Și cu durere, și

Poate n-am știut să iubesc Printre atâtea mii de grații, N-am putut nici să zâmbesc Când ne îndepărtau ingrații. Sigur nu credeam că ieri Nu am fost pe-aceeași undă. Astăzi din

Oameni buni, credeți-mă, există scări spre Cer. Eu personal le-am văzut aseară, Pe când mă rugăm. Au apărut din fum, și capătul Nu li se vedea deloc. Tot aseară am stat la povești cu

Ce vise deșarte mai are Un suflet dintotdeuna pierdut? Și spune,bietul,că și-ar dori Să nu se fi născut. Și inima iernii așterne Cuvinte ce pleacă alene Pe-alei troienite de-a

A preferat să plece, Crezând probabil că îmi va face bine Absența lui. Nu știa că fericirea mea Avea mirosul lui proaspăt De levănțică. De atunci lumea nu mai are sens, Iar

Simt miros de spital, Același aer iar. Aceleași clădiri colorate, Aceleași bacterii amorezate. Același pat de la fereastră, Același lemn pe post de masă. Aceiași vizitatori

Vreau să mai fugim peste munți și colini, Și să fim iar de iubire și armonie plini. Să rămânem ca două spice de grâu în vânt, Fără să ne mai întoarcem vreodată pe pământ. Iubește-mă

Dragostea este probabil cel mai complex sentiment. În el întâlnim ură, fantezie, euforie, laude, Indiferență, dezamăgire, și multe altele. Ceea ce înseamnă că dragostea nu este un

Când ai ridicat un deget, Eu m-am supus nevrotic, Și imediat în inimă și cuget Mi-ai intrat, așa, retoric. Când ai făcut un pas M-am dat în spate iară. Niciodat' n-am să te las

Lumea ieșea, în mase, din biserică, toți, în mod ciudat, prieteni unul cu altul. Mama ei de sfântă liturghie, cum știe ea să împrietenească pe toți, chiar și pe aceia care se urăsc

Ai să cazi în gol, Îmi strigai, În timp ce stăteam pe marginea întunecată A iubirii dintre noi. Nu e nimic, îți șopteam, Inima ta îmi e pe post de parașută. Stăteam, mă legănam,

Am prăbușit marea pe caldarâm, Și valurile se sparg de trotuare. Am creat, voit, un tărâm Plin de subînțeles și accentuare. Îți plăcea plaja, te făcea mic, Și mie îmi plăceau broaștele

Eu știu că mâine vei pleca În brațele unei străine. " -Speram că nu ne va lasă! " Îmi spune inima mie. "-Eu știu că el e rătăcit, Dar la noi nu mai revine!" Sufletul,puțin