Ferestrele sufletului meu
S-au murdărit de necuviință,
M-am crezut un zeu
Făurind-mi propria credință.
M-am hrănit cu întunericul din mine
Devorându-mi neputințele,
Am făcut Dumnezeu din
Plonjez in abisul unidimensional al trairilor mele,
Strabatand coridoare de iluzii intacte,
Ma lipesc de peretii sfiosi ai sentimentelor goale,
Si privesc cum paseste diafana tristete.
Cu ochii
Atâta normaliate in jurul meu
Pentru unii… unic panaceu.
Și asta mă sufocă, mă ucide,
In mii de sensuri fără rost ea mă divide.
Am fost și eu cândva, ca toți, normal,
Mărturisindu-mi tainic,
Dintr-un egoism, ce mereu m-a definit,
Am esuat si m-am golit de infinit.
Acum sunt plin de singuratate
Urlu... ma suport cu multa greutate.
Privesc in adincul fiintei mele,
Un cer gol lipsit
