Am învățat să iubesc
într-un colț de încăpere râncezit de timp.
Tu: mi te-ai lipit de vene, te-ai strecurat în sânge.. până la inimă, unde constant, nu te saturi să exiști.
Din păcate cred că
Niciodată nu mi-a plăcut realitatea.
Totul ca o muniție
și oamenii..doar păpădii.
Câteodată totul devine halucinație.
Un vertigo numai și numai al tău
care te-nchide în propriul sine.
Și
De un perete crud mi s-au lipit cuvintele
Și aerul e tăiat acum
De o batjocoritoare liniște.
Un galben învechit
A pătruns în secundarul ceasului
Și tremură,
Tremură cu disperare pe același
Cer portocaliu.
Lumini cutremurătoare
Îndesate în ceață.
Și un suflet ce zace
În propriile jurmăminte moarte.
Au murit în timp...
Au murit toate...
Da, nemișcarea a cuprins sângele
Prin
Nu te mai zvârcoli prin aer.
Ce vei face când El te va sufoca
De viața ce o respiri acum?
E efemer..
Totul e efemer.
Ce vei face când nu vei vedea în
Jurul tău decât imagini
Tremurânde ale
Stau aici de cateva minute. Nu m-am atins de tastatura. Mi-e frica. Imi simt puterile secatuite. Sa continui? De ce as continua? Oricum finalul va veni mai devreme sau mai tarziu. Viata s-a
SM