Am o nedumerire
Ca o lacrimă
Cocoțată, incomod,
Pe un scăunel de anti-materie.
Persistă în suapensie
Cu incăpăținarea unei piramide egiptene
Un spațiu locuit-nelocuit
De absența-prezența
Ai ratat zbaterea cireșei
Care crește.
Ca de fiecare dată,
ți-ai întors privirea
Doar spre visele tale.
Visele șantier - uitate mereu
Sub var stins
Ca sub o zăpadă
Visez redundant cum ni se sărută irișii – ai tăi – cafenii, îi înghit pe ai mei – verzi cu irizări aurii.
Ecoul dim bătaia inimii mele e prins, ca la volei, de inima ta și lansat în joc.
Sau poate
N-am avut niciodată
atât de clar simțită
conștiința unui trup
alături de al meu.
un trup ca un ochi
mare, negru, lucios
provocându-mi leșinuri
filosofice
ești ca un gângurit
- atunci
Sunt o picătură pierdută în vecinătatea cristalinului tău
ca undele circulare care părăsesc treptat
locul unde a fost aruncată
piatra.
N-ai avut ce face și ți-ai lăsat buzele-cireșe
vederii
Simt cerul de deasupra mea
ca pe o mare răstignită
țintuită de păcatele ponosite ale lumii
zgomotele orașului troienesc calm
înnorarea îmbibată de puritate
pâcla de zgomote mici, de jos
imi
unde sunt aripile mele
motorașele sufletului lăsat să zboare înspre Luni,
aripile icarului visător
unde sunt Iluziile, aceste arme ale tinereții noastre?
aceste scuturi ale copilului din
Te privesc acum în ochi
ca pe o frunză imensă
căzută din arborele
ciufulit
al gândurilor mele.
I-aș zice resemnare,
dacă n-aș ști că dorul de tine
s-a oprit pentru
câteva clipe, numai,
Îmi las neuronii, toropiți de rutină, să fie ciupiți de cerul care a invadat, ca o epidemie nebună, toată suflarea; cer-frunze, cer-copaci, cer-insecte, cer-ploaie, cer-praf, cer-copii... O inundație
munții m-au alungat
de prealungul meu dor de verde,
dor de brad
dragostea îmi e carbonizată în ciori,
ca în niște țipete
în liniștea cerului
am constatat cu muțenie,
cu muțenia
mi-am umplut inima
cu bucățile de sare din ochii tăi
bucățile de sare
tăietoare, învăluitoare, moi!!
mi-e inima plină de aceste cristale
sărate,
Rectangulare.
Mi-ai inoculat in
Am un ochi in fiecare fir de iarba
Si simt lumina sagetandu-mi
retina de clorofila,
cazand pe globul ocular, sfarsit minuscul de lume, escatologie incandescenta.
Ochiul meu e fiecare fir de
Mă las dus, eu, punctul,
de această hemoragie letală de cer,
risispă de rai,
întoarsă cu fața în jos
Căutând acest senin al tălpilor noastre - asfaltul încins al Rutinei;
mă îmbrac în viitoarea
Pășește-mă, te rog, ca pe pietrele ascuțite.
Nu-mi călca proeminențele retușate al gândului...
Te absorb, fără mine, fara dorințe.
Doar gândul meu - sugativă irațională a Ființării,
te digeră
Sunt cubul cenușiu
avortat fără patimă de tabla de șah.
Mi-am ascuns colțurile în buzunare
de teamă nu-mi rănesc gândurile
cu ascuțișul lor absolut
Sunt cubul blestemat la singura culoare care
Mi-am strivit cu un calcâi de suflet
Cel mai mic și cel mai concentrat gând al ființei mele.
Am ucis cel mai mic si cel mai insesizabil cearcăn din mine
Am orbit Ochiul Cenușiu din
Blestemat sunt să mă regăsesc în această Imensă Rostogolire
Alunecare suspect de perfectă a frunzelor,
înalțare sublimă a sufletelor brăzdate de nervuri
Încrâncenări haotice neterminate de anul
ca pe un fel de blestem binecuvântat
simt, cu o forță aproape insuportabilă
ochiul tău - sferă
perfectă și strălucitoare
suprapusă peste cercul verde al irisului meu,
înspăimantat de toată
m-au invadat toate ciorile galbene
pe care cu atâta grijă le hranești
cu sufletul tău înfricoșat de lumile de afară
*
mi se zburlesc pletele dinlăuntru
covârșitor
Torțe afumânde tresar la fiecare clipire.
Lacrima nu are organizare - mă percep intr-un soi de Auschwitz al inconștientului, inima zdruncinata de palpitațiile plictiselii, ale neconcordantei cu
Esti o hematie a sufletului meu
Alergi cu viteze nebune, pana la extenuare
prin sangele meu bantuit de pacate necarnale,
neconcrete, indiscrete, lasat la indemana
gardienilor din creierul
SP