simina popescu

Am o nedumerire Ca o lacrimă Cocoțată, incomod, Pe un scăunel de anti-materie. Persistă în suapensie Cu incăpăținarea unei piramide egiptene Un spațiu locuit-nelocuit De absența-prezența

Ai ratat zbaterea cireșei Care crește. Ca de fiecare dată, ți-ai întors privirea Doar spre visele tale. Visele șantier - uitate mereu Sub var stins Ca sub o zăpadă

Visez redundant cum ni se sărută irișii – ai tăi – cafenii, îi înghit pe ai mei – verzi cu irizări aurii. Ecoul dim bătaia inimii mele e prins, ca la volei, de inima ta și lansat în joc. Sau poate

N-am avut niciodată atât de clar simțită conștiința unui trup alături de al meu. un trup ca un ochi mare, negru, lucios provocându-mi leșinuri filosofice ești ca un gângurit - atunci

Sunt o picătură pierdută în vecinătatea cristalinului tău ca undele circulare care părăsesc treptat locul unde a fost aruncată piatra. N-ai avut ce face și ți-ai lăsat buzele-cireșe vederii

Simt cerul de deasupra mea ca pe o mare răstignită țintuită de păcatele ponosite ale lumii zgomotele orașului troienesc calm înnorarea îmbibată de puritate pâcla de zgomote mici, de jos imi

unde sunt aripile mele motorașele sufletului lăsat să zboare înspre Luni, aripile icarului visător unde sunt Iluziile, aceste arme ale tinereții noastre? aceste scuturi ale copilului din

Te privesc acum în ochi ca pe o frunză imensă căzută din arborele ciufulit al gândurilor mele. I-aș zice resemnare, dacă n-aș ști că dorul de tine s-a oprit pentru câteva clipe, numai,

Îmi las neuronii, toropiți de rutină, să fie ciupiți de cerul care a invadat, ca o epidemie nebună, toată suflarea; cer-frunze, cer-copaci, cer-insecte, cer-ploaie, cer-praf, cer-copii... O inundație

munții m-au alungat de prealungul meu dor de verde, dor de brad dragostea îmi e carbonizată în ciori, ca în niște țipete în liniștea cerului am constatat cu muțenie, cu muțenia

mi-am umplut inima cu bucățile de sare din ochii tăi bucățile de sare tăietoare, învăluitoare, moi!! mi-e inima plină de aceste cristale sărate, Rectangulare. Mi-ai inoculat in

Am un ochi in fiecare fir de iarba Si simt lumina sagetandu-mi retina de clorofila, cazand pe globul ocular, sfarsit minuscul de lume, escatologie incandescenta. Ochiul meu e fiecare fir de

Mă las dus, eu, punctul, de această hemoragie letală de cer, risispă de rai, întoarsă cu fața în jos Căutând acest senin al tălpilor noastre - asfaltul încins al Rutinei; mă îmbrac în viitoarea

Pășește-mă, te rog, ca pe pietrele ascuțite. Nu-mi călca proeminențele retușate al gândului... Te absorb, fără mine, fara dorințe. Doar gândul meu - sugativă irațională a Ființării, te digeră

Sunt cubul cenușiu avortat fără patimă de tabla de șah. Mi-am ascuns colțurile în buzunare de teamă nu-mi rănesc gândurile cu ascuțișul lor absolut Sunt cubul blestemat la singura culoare care

Mi-am strivit cu un calcâi de suflet Cel mai mic și cel mai concentrat gând al ființei mele. Am ucis cel mai mic si cel mai insesizabil cearcăn din mine Am orbit Ochiul Cenușiu din

Blestemat sunt să mă regăsesc în această Imensă Rostogolire Alunecare suspect de perfectă a frunzelor, înalțare sublimă a sufletelor brăzdate de nervuri Încrâncenări haotice neterminate de anul

ca pe un fel de blestem binecuvântat simt, cu o forță aproape insuportabilă ochiul tău - sferă perfectă și strălucitoare suprapusă peste cercul verde al irisului meu, înspăimantat de toată

m-au invadat toate ciorile galbene pe care cu atâta grijă le hranești cu sufletul tău înfricoșat de lumile de afară * mi se zburlesc pletele dinlăuntru covârșitor

Torțe afumânde tresar la fiecare clipire. Lacrima nu are organizare - mă percep intr-un soi de Auschwitz al inconștientului, inima zdruncinata de palpitațiile plictiselii, ale neconcordantei cu

Esti o hematie a sufletului meu Alergi cu viteze nebune, pana la extenuare prin sangele meu bantuit de pacate necarnale, neconcrete, indiscrete, lasat la indemana gardienilor din creierul