firește!

Pășește-mă, te rog, ca pe pietrele ascuțite.

Nu-mi călca proeminențele retușate al gândului...

Te absorb, fără mine, fara dorințe.

Doar gândul meu - sugativă irațională a Ființării,

te digeră calm, fără spasme, cum macină fierul rugina.

Pășește-mă, altfel riști să te fărâmițezi in milioane de molecule din Mine!

Te-am avertizat!

Această aglutinare a ta permanentă, mă face să ma simt bine.

Procesul in sine imi ocupa atat de mult timp încât nici nu te mai bag in seamă...

Realitatea ta, difuzând între mitocondriile mele virtuale, se transformă treptat-treptat in sinele meu...

și să mai spui că dragostea nu e egoistă!