Poezie

Corăbiile vremii

1 min lectură·4 octombrie 2010

Mediu

Am intrat singuri

în cele mai necunoscute

grote

unde zborul liliecilor orbi

caută tavanul de întuneric.

Cea mai fioroasă spaimă

ridică părul pe cap,

împreună cu tine

stăpânesc umbrele,

cu inima îți încălzesc sufletul.

Sunt un simplu prefăcut

închis în tăcere ca-n bezna

prin care nu trece nimeni.

Se aud doar pașii

cum moartea deschide ușile

pe coridoare,

viața ține în mână cheile

pe care deseori le încurcă.

Regret trupul acesta din carne

anchilozat în el însuși,

aș vrea să-i pot spune că în el

nu sunt eu

și nu ești tu cea care privește,

trăiesc senzația târzie

a trecerii noastre prin zăpezi.

Þi-am auzit cuvintele rupându-se

pe timpul care ți-a încrețit pielea,

ochii verzi au rămas naufragiați

ca două conifere printre foioase

și-n iarna lor urlă lupii de foame.

Noi am pierdut corăbiile vremii.

Vine din nou primăvara,

să nu ramânem cu o piatră pe suflet,

sub greutatea ei

să se ascundă zădărnicia

și drumul să se termine abrupt

ca ziua frumoasă cu o furtună.

002.063

Silviu Somesanu. “Corăbiile vremii.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/silviu-somesanu/poezie/13955939/corabiile-vremii

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.