Silvana Iacob

...inteligent asamblată cu imaginile din spatele cuvintelor. N-aș zice că îl văd ca pe un poem erotic, ci mai degrabă ca pe o incursiune în propriile adâncuri ale ființei. Mi-a plăcut foarte mult finalul. E interesant să te gândești că după orice ușă deschisă, găsești mereu o alta. Am avut de multe ori ocazia să mă conving că ăsta e unul dintre misterele vieții. Îmi plac textele care mă îmbie la meditație. Te mai citesc.

Mulțumesc pentru analiză și n-o contrazic. E tare greu să mai scrii umor, după un titan precum Caragiale. Dar oare nu merită să încercăm ? :)

„trezirile succesive” te pot purta prin lumi paralele, fără să-ți dorești neapărat să ancorezi în vreuna; fără să fie nevoie să accepți amintiri pe care nu le vrei... doar așa... ca un ochi care se deschide dincolo de eclipsă... ca o interferență a primăverii din suflet cu cea din calendar... ca „o poezie purtată pe deget”...

Umor cu șfichi, la adresa clasei politice de ieri, de azi și de mâine (nu vreau să cobesc, Doamne-ferește !). Plăcut tare de tot finalul: „...noi, ăștia din Vaslui suntem senatori peste tot...”. Trist, adevărat, penibil ca dracu’. Dar de ce să nu facem și noi haz de necaz ?

Felicitări !

Obs. Ai un typo : „neveste-mei” („nevesti-mi”)

acest eseu, care evaluează complexitatea gustului ca simț, intersectările cu alte simțuri și varietatea interpretărilor sale. La fel de interesantă mi se pare paralela între simțurile la distanță și simțurile de contact. Am citit și prima parte și aștept continuarea :)

“Toată viața noastră este o dispută între gust și gustare.” (Friedrich Nietzsche)

Am avut contact cu sistemul românesc de învățământ din 3 unghiuri: ca elev/student, ca pedagog și ca părinte. În opinia mea, majoritatea pedagogilor noștri se împarte în două categorii: cei care neagă vehement preceptele creștine (și bineînțeles că acționează clar împotriva lor) și cei care abuzează de acestea, cu un bigotism grețos. Mi-e teamă că ai dreptate: “specialiștii” din învățământ nu sunt nici pe departe așa cum ar trebui să fie. Iar lucrurile, din păcate, nu se vor schimba prea curând.Mi-a plăcut eseul. Dar, așa cum se întâmplă întotdeauna, cei care citesc și iau în seamă astfel de semnale, nu au nicio putere.

Da, chiar: ce înseamnă „om mic” ? După mine, un „om mic” este cel care se află mai degrabă, la limita inferioară a conștiinței, a educației, a bunului-simț.

Sunt multe aspecte demne de luat în seamă atunci când ne gândim la ce înseamnă un “om mic”, la fel de multe ca atunci când ne gândim la ce înseamnă un “om mare”. Din păcate, însă, ne gândim prea puțin… din diverse motive.

Cea onorată sunt eu, pentru că am cititori și pentru că textele mele reușesc să-și atingă scopul propus: acela de a însenina frunțile :) Vă mulțumesc mult și sper să confirm încurajările voastre.

Romulus, ți-am citit pagina biografică și pot să spun că m-a impresionat. Aprecierile venite din partea unei persoane cu o activitate artistică atât de bogată, mă bucură tare :)

Silviu, și de-ar fi să te îngrași, să fie ăsta păcatul meu :)

Cornel, cam așa e: luăm o felie de bâlci și una de balamuc, punem între ele o bucată de nevroză friptă pe grătar la foc mic; și iese un sandwich taman bun de înfulecat :)

E o poveste cu tentă hiperbolică, dar care nu sare departe de realitate. Oricare dintre noi poate deveni o victimă colaterală, înregistrată la capitolul “pierderi prevăzute”. Se întâmplă în România :)